Nascut la 3 septembrie 1928 in comuna Horodiste, judetul So roca, din tata moldovean din Slobozia, un sat de razesi de pe ma lul Nistrului , si mama dintr-o familie de ucraineni nimeriti intr-un sat moldovenesc si moldovenizati aproape cu totul , Ion Druta a debutat in revista Octombrie cu doua schite despre ostasi si gene rali nemti si englezi, prezentati evident superficial si necon cludent ( Octombrie , 1951, nr. 1). A urmat schita Problema vietii in aceeasi publicatie (nr. 4), care l-a scos din anonimat. Cartulia
La noi in sat (1953) a constituit un eveniment in proza artistica din Republica Moldova. Autorul s-a mentinut la acelasi nivel in cartea Poveste de dragoste (1954), pentru a se depasi mai apoi in
Frunze de dor (anul primei editii in volum 1957; au urmat alte 3
editii, ultima in volumele de Scrieri din 1990), Dor de oameni
(1959), Piept la piept (1964), Povara bunatatii moastre (aparuta in 1970, dar si acest roman a fost redactat serios de autor, in
Scrieri deosebindu-se mult de varianta initiala), Biserica Alba
(editata in 1982), Clopotnita (editata in 1984)...
A scris si proza pentru copii: Bobocel cu ale lui (1972) si Daruri
(1983). O carte de totalizare in acest domeniu este Daruri (1996).
Ion Druta este si un dramaturg valoros si un publicist incitant, aplecat aspra unor probleme de mare importanta in anii cand se incadrase in procesul de trezire a constiintei noastre nationale si lipsit de vigoare in eseurile si cuvantarile televizate de ultima ora, in care pactizeaza cu putera .
A absolvit cursurile literare superioare de pe langa Institutul de literatura Maksim Gorki din Moscova (1957). A fost presedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1988 1990). Este laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1967) si mem bru titular al Academiei de Stiinte din Republica Moldova (1992).
In nuvelistica romaneasca din stanga Prutului cartulia de proze scurte La noi in sat de Ion Druta a insemnat debarasarea de primi tivism, de artificial si de gazetarie searbada si superficiala, aservita regimului, puterii oficiale. Istorioarele banale, insirate de Ion Canna si de alti prozatori ai timpului, inclusiv de Grigore Adam, cel mai aproape de conditia genului , s-au pomenit depasite de surprinzatoarele lui plasmuiri in care actionau personaje vii, ex presii firesti ale oamenilor din preajma, prezentati de scriitor in situatii veridice si formand impreuna ceea ce in critica lite rara a timpului s-a numit tablouri plastice din viata (Vasile
Coroban). In doua-trei pagini scriitorul prezenta un om pe cat de simplu la prima vedere, pe atat de interesant prin sentimentele, actiunile si atitudinile lui. In locul tezelor personificate ostas eliberator, taran sarac, dusman al colectivizarii agriculturii etc. in nuvelistica noastra aparea personajul bine individualizat prin fapta si prin vorbire, ca matusa Dochita din schita Socoteala. I
se aprinsese casa, toata mahalaua a alergat sa-i salveze gospodaria, pana la urma un vecin isi ratacise caldarea cu care venise la stin gerea incendiului si, tot intreband de oameni cine sa-i fi schim bat caldarea buna pe una rea, ajunse la Dochita. Fa Dochita, nu se putea tampla sa ne fi schimbat cineva caldarile?
Dochita a ramas mirata de-o asemenea banuiala:
Ce vorbesti mata, mos Gavril?! In vecii vecilor nu putea sa se intample una ca asta.
Da d ce?
Caldarea mea ii nou-nouta, si eu nici n-am scos-o din casa, m-am temut sa nu mi-o schimbe cineva .
Schita e de o singura pagina de carte, dar se intipareste puter nic prin autenticitatea personajului, prin prospetimea detaliului cu caldarea tinuta in casa, de teama Dochitei sa nu i-o schimbe cineva , prin dezvaluirea spontana a semnificatiei etice a gestu lui personajului.
Ion Druta prezenta intr-un mod absolut natural lumea de senti mente si de ganduri a taranului, limbajul pitoresc in care acesta se simtea in albia lui. Mai cu seama cartea Dor de oameni a constituit un adevarat pisc in evolutia prozei noastre scurte. Nuvele ca Nico lae Anton si cei sase feciori ai lui, Piept la piept, Dor de oameni si, mai ales, Murgul in Crimeea, Batranete, haine grele si Sania pot fi considerate jaloane in evolutia genului la noi.
Dar nu numai in schita si in nuvela scurta s-a afirmat scrii torul. In 1957 a vazut lumina tiparului, in volum aparte, povestirea
Frunze de dor care prin importanta personajelor si prin adanci mea patrunderii in psihologia acestora si in unele probleme etice ale societatii concureaza cu un autentic roman, fiind considerata ca atare de unii exegeti. Psihologia taranului mijlocas, despre care s-a zis ca oscileaza intre palma sa de pamant si formele de viata noi (se apropia timpul colectivizarii agriculturii), e radiografiata de Ion Druta cu toata puterea unui talent neordinar.
Relatiile nici pe departe obisnuite dintre parinti si copii sunt zugravite in chip maiestrit de Ion Druta in excelenta nuvela Ulti-
ma luna de toamna, o alta capodopera a genului, gratie protago nistului ei, Tatal, care, expediind fiilor telegrama ca e, chipurile, bolnav si-i asteapta, se imbolnaveste cu adevarat, neputand supor ta fatarnicia, falsul, minciuna.
Multimea de probleme etice abordate de scriitor in schite, nu vele si in povestirea de proportii este completata substantial de marea diversitate a problemelor etice si, mai larg, sociale din ro manele lui Povara bunatatii noastre, fresca a vietii satului basa rabean de dupa primul razboi mondial si pana in anii 60, marcati de primeniri radicale in societate, cum a fost colectivizarea agricul turii, de mutatii psihologico-intelectuale considerabile in mentali tatea oamenilor, si mai tarziu din Biserica Alba, evocare maiestrita a unui timp istoric zbuciumat din viata Moldovei.
Dintre operele in proza ale scriitorului se cere pomenita si nuvela de proportii Clopotnita, ale carei personaje se profileaza plenar in ca drul dezbaterii problemei ocrotirii monumentelor de cultura.
Daca la spusele de pana aici adaugam problema destinului vitreg al unui om al acestui pamant, prezentat in nuvela Toiagul pas toriei, avem o panorama destul de vasta a vietii noastre pe par curs de secole intregi, reconstituita de Ion Druta cu respectarea de cele mai multe ori exemplara a adevarului istoric, folosind mijloace literare adecvate, eficiente.
Aici este imperios sa ne referim si la eseurile in care scriitorul vorbeste despre valoarea social-estetica a creatiei literare. Emi nescu poet national, Lumea lui Cehov, Motzart la sfarsitul verii si alte eseuri drutiene tind sa ne initieze in adevaratele taine ale procesului de creatie, sa ne dezvaluie rosturi adanci ale artei autentice. Cum se fac legatorile? te intreaba Vladimir Solou hin, prin mijlocirea lui Ion Druta, si tu, cititor contemporan, poti crede la inceput ca nu-ti serveste la nimic tehnologia impletirii legatorilor pentru snopi. Solouhin insa isi cata de treburile sale scriitoricesti, iti explica amanuntit: Iei doua manunchiuri de fan, le pui spic la spic, un capat il strangi subsuoara... (citam dupa revista Drujba narodov , 1960, nr. 7, p. 252). De ce e nevoie sa
stim si atare amanunte ca sa intelegem povestirile scriitorului rus? pare sa ne intrebe Ion Druta in eseul sau Legatorile de la Olepi no si tot el ne explica: Daca ai venit in acest satisor, daca ai inteles si simtit cat timp s-a zbatut el sa iasa in lume, daca doresti cu adevarat sa cunosti tot ce-i esential pentru satul acesta, neaparat trebuie sa stii si cum se impletesc legatorile. In caz contrar n-ai sa intelegi ca painea, pe care azi o poti cumpara cu usurinta in orice magazin, a venit spre noi sute de ani, din recolta in recolta, de la legatoare la legatoare, si ca in aceasta inaintare grea a painii spre noi au avut rostul lor si legatorile de la Olepino... .
Ion Druta ne da aici un exemplu viu si concret, important si pentru scriitor, si pentru cititor: primul are datoria de a prezenta concret, amanuntit, convingator realitatea pe care o abordeaza in operele sale, al doilea fiind chemat sa se patrunda de rostul si de farmecul celor mai diverse amanunte, detalii, episoade ale ope relor in cauza. Numai o atare colaborare intima si permanenta a scriitorului si cititorului se dovedeste rodnica si eficienta. Numai astfel opera literara isi dezvaluie valoarea cognitiva si instructiva; la lectura ei vedem, simtim, intelegem tot ce scrie si ne propune spre asimilare autorul. Desigur, textul artistic presupune mijloace si procedee specifice, unicele in masura sa-i asigure valoarea so cial-estetica. In Legatorile de la Olepino Ion Druta spune raspicat acest adevar: In focul polemicii Solouhin incearca sa demonstreze ca adevarul, chiar lipsit completamente de frumuseti stilistice, are totusi o mare forta de influenta. Ei bine in realitate e asa, pe cand in literatura nu. Literatura niciodata nu va fi in stare sa demon streze ceva in absenta mijloacelor artistice, si nu va fi in stare de aceea ca in afara unor atare mijloace ea inceteaza sa fie literatura
(sublinierea ne apartine. I.C.).
Ion Druta s-a dovedit cel mai talentat prozator (si dramaturg) de la noi inca in anii 60, datorita intelegerii juste si profunde a adevarului ca valoarea operei de arta nu este una pur cognitiva sau instructiva, ca a istoriei sau a eticii, de exemplu, ci e una cogni tiv-estetica, instructiv-estetica. Valoarea social-estetica a operelor
sale este asigurata de cunoasterea impecabila de catre scriitor a realitatii supuse investigatiei literare si de maiestria artistica de care da el dovada in procesul scrierii.
Primul exemplu convingator in acest sens este nuvela Sania, remarcabila prin evocarea unei realitati bogate sub aspectul trairilor si problemelor de constiinta si prin artisticitatea evocarii. Portretul lui mos Mihail, protagonistul nuvelei, este viu din chiar prima fraza:
Cand intr-o buna vreme nucul din fata casei s-a uscat, mos Mihail si-a scos carja din tinda, si-a dat palaria pe ochi si a inceput a se plimba in jurul lui de-ti parea ca-i numara crengile . Scriitorul isi vede personajul, il simte si cuvintele sale par sa sculpteze un barbat vrednic, pe care-l vedem si-l simtim si noi, cititorii: I-a masurat tulpina si din ochi, si cu schioapa, a incercat de nu da drumul la coaja si tocmai spre chindii, cand ciubotele au inceput sa i se para grele, a pus carja la locul ei si a asezat palaria omeneste .
Mos Mihail hotarase deja sa faca o sanie. Nu o sanie ordinara, ci una pe care au visat-o toti lemnarii de pe lume, cati au fost, o sanie pentru care si cel de seama ta ti-ar zice bade; o sanie care ar plange dupa drum si drumul dupa dansa .
Din clipa aceasta sania devine un ideal al personajului, un vis al lui, un simbol al perfectiunii jinduite de el. Om harnic, pe care rasaritul soarelui il gasea mutand toporul in mana stanga , mos
Mihail se deda in intregime lucrului la sania viitoare: Zi de zi fie ca ingropa via, fie ca innoia gardul se gandea numai la sanie . Personajul este obsedat de obiectul pasiunii sale, se pare ca pe lume nu exista pentru el nimic in afara de ceva usurel, sprinten si frumos , care a fost visul lui inca de pe la opt ani si care acum luase forma de sanie. O sanie, precizeaza scriitorul, dar nu din cele care seamana iarna paie pe drumuri, iar vara nici cainele nu-si poate gasi umbra sub dansa .
Asemeni unui alt mester, Manole, mos Mihail se daruie total mente zidirii sale. Cuprins de patima gandului, apoi si a lucru lui la sanie, el se lipseste de odihna, de liniste sufleteasca, de pro pria sa sotie care intai il cicaleste, apoi il ocaraste, iar in cele din
urma il paraseste. Dupa cum Manole isi zidise sotia in peretele manastirii, la fel mos Mihail se lipseste de sotie de dragul saniei.
Intelegea ca fara baba il asteapta o viata atat de pustie , dar cand s-a mai uitat o data la sania neterminata a inteles ca fara sanie nici macar pustie n-a fi .
Conflictul dintre mos Mihail si sotia sa, pur exterior, nu e prin cipalul conflict al nuvelei. Acesta se desfasoara intre sentimente le, gandurile, trairile personajului principal, culminand cu nemul tumirea mosului de ceea ce a realizat. Idealul este irealizabil in principiu; odata realizat, idealul devine ceva obisnuit, banal, lasand loc unei realizari noi, perfecte chiar si fata de ceea ce an terior ni s-a parut desavarsit.
Nuvela Sania se lasa receptata ca o parabola a muncii, a daruirii omului intru atingerea perfectiunii. Portretul fizic si cel psihologic, moral, dialogul si contrastul (antiteza) dintre mos Mi hail si sotia sa, detaliul artistic (la exemplele date, subliniate mai inainte, citam inca doua: talpile saniei erau lucrate atat de bine, ca puteai sa te barbieresti uitandu-te intr-insele , iar picioarele saniei erau atat de netede, ca veneau copiii vecinilor sa se joace cu dansele ) sunt mijloace care, impreuna cu sentimentul si gandul autoricesc, asigura textului nuvelei o artisticitate neindoielnica.
Scrisa in acelasi an (1955), publicata in volum pentru intaia oara in 1957, povestirea Frunze de dor este o alta dovada con cludenta a unor mari si alese capacitati creatoare ale scriitorului.
(Facem aici constatarea, valabila de altfel si pentru celelalte ope re ale lui Ion Druta, ca autorul si-a perfectionat mereu nuvelele si romanele, astfel incat in tratarea unora ar putea sa apara disen siuni intre diferiti participanti la dialog, in functie de varianta analizata. Noi vom apela la textul variantei din Scrieri , I, 1989.)
In centrul acestui adevarat poem de dragoste se afla doi tineri din satul Valea Razesilor: Gheorghe Doinaru si Rusanda Cibota ru, ambii la varsta imbobocirii dragostei. Primavara dragostea lor izbucneste navalnic, vara se consuma pe indelete, poetic si puter nic, dar toamna se vestezeste nemilos. Personajele sunt legat
firesc si trainic, prin nenumarate fire, de viata satului in ultimul an de razboi, din primavara pana in toamna anului 1945, scrii torul realizand o imagine concreta, vie, impresionanta a vietii satu lui basarabean al timpului. Liric profund, mizand pe detaliul artis tic pitoresc si sugestiv, pe aluzia fina si pe subtextul generator de asociatii neasteptate si indraznete, Ion Druta isi iubeste sincer ambele personaje, le prezinta cu tot ce au ele frumos, despartirea lor, in final, ravasindu-ne. Dragostea lui Gheorghe si a Rusandei a aparut si s-a aprins cat amandoi tinerii purtau grija pamantului din Hartoape. Intr-o zi de primavara timpurie, Gheorghe fiind la arat, iar Rusanda la sadit mazare, s-au inteles ei sa mearga, seara, la club. La intoarcere, prin intunericul noptii, pasind alaturi, frageda si putintica, Rusanda raspandea in jur un farmec pe care
Gheorghe nu-l cunoscuse pana atunci si toate drumurile, casele, gardurile, toate cele cunoscute si rascunoscute de el ii pareau proaspete, noi, caci le vedea pentru prima oara impreuna cu Ru sanda , iar cand baiatul, invingandu-si sfiala, a sarutat-o, Rusan da a scos repede o batista, a pornit cu ea spre buze, dar mana n-a indraznit sa stearga arsura primei sale dragoste... .
Urmeaza alte manifestari nemijlocite ale sentimentelor perso najelor. Amandoi iubind, Gheorghe si Rusanda au temerea si sem nele destramarii dragostei lor (el, de exemplu, dupa ce ascultase povestea cu tinerii din padurea Taulei, se intreaba: Poate un mormant ca cel de alaturi ii pastea si pe ei? si presupune ca badea
Mihalache i-a gasi Rusandei un nacealnic in sat ; ea visase o casuta pe care mult ar fi vrut s-o schimbe in locul casei sale parintesti. De sub streasina acelei case dorite a lunecat ursitul ei
(...) s-a apropiat, i-a intins mana si i-a spus: Sa nu ma astepti,
Rusando, ca n-am sa ma intorc ).
Dupa care vine despartirea. Gheorghe ramane acelasi om al pamantului, Rusanda devine invatatoare. Conflictul principal nu se desfasoara insa intre personaje, ci in sufletul lui Gheorghe. Eu is a ta de multa vreme, si poti sa ma iei cand ti-o fi voia , ii spune
Rusanda, la care Gheorghe statea pe ganduri. Era taran nascut
in zodia taranilor si visa sa ia in casatorie o fiica de taran, dar invatatoare?
Pentru ce-i trebuie lui invatatoare la casa? Si cum poti face casnicie cu ea tu cu plugul, ea cu creionul? Si daca face un bors care nu-ti place, cum ii spui?
Totusi nu aceste ganduri l-au facut pe Gheorghe sa se desparta de dragostea sa sincera, adanca, unica. Tu, copila, nu sta mult la sfat.
Stii cate ai pe capul tau! ii zice Rusandei mama. Gheorghe intelege ca mama fetei il alunga. Fire sensibila, el se simte ranit adanc si se poate spune ca un atare amanunt a decis aproape totul, l-a indepartat aproape definitiv de Rusanda. Aproape, deoarece si dupa aceasta dra gostea lui isi cerea dreptul la viata; Gheorghe isi zice ca ar fi trebuit s-o viziteze l-a Soroca, dupa cum il invitase Rusanda; mai mult, intr-o noapte isi ia inima in dinti si merge la Rusanda. S-a apropiat de ferestre le astupate, din care se strecura o raza de lumina, si a auzit cum un glas barbatesc a spus: Eu zic: bine! Dar roata carutei are diametru? si un glas, senin ca cerul, scump ca viata, a intrebat: Da el ce-a zis?
Gheorghe n-a stat sa se convinga daca a fost aceasta o tradare din partea Rusandei; el a simtit cu toata fiinta sa departarea pe care o cultivasera veacurile, iar acum o mareau timpurile noi, intre tarani si intelectuali: Portita era deschisa, asteptandu-l sa plece .
Plecarea lui Gheorghe la armata, moment care i-a cerut scrii torului o motivare serioasa si pe care Ion Druta a cautat-o mult de la o editie la alta, era iminenta. Dupa cum in timpul dragostei pati mase Gheorghe nu putea trai fara Rusanda, la fel in urma tradarii din partea ei el n-ar fi putut trai in acelasi spatiu cu ea. Cand au pornit Gheorghe si mos Petrea, venit sa-l duca la gara, au ramas in urma o casuta oarba, ce privea cu singurul sau ochi, o femeie franta de durere in mijlocul drumului, cu mainile ridicate spre cer, si peste tot frunze galbene, frunze de jale, frunze de dor... .
Deznodamantul dramatic e pe deplin motivat, date fiind firile personajelor principale, mai ales subliniem inca o data fe lul de a fi al lui Gheorghe, mentalitatea lui, din cauza careia el se simte strivit de noua ipostaza a Rusandei.
Farmecul operei drutiene se datoreaza unui stil bogat, origi nal si unui limbaj poetic sugestiv. Naratiunea este preponderent lirica, digresiunile si starile de visare sporesc in mare masura carac terul ei emotional, personajele isi imagineaza situatii pe care si le doresc ori pe care ar vrea sa le evite. Cand n-au cui impartasi un sentiment sau un gand, ele monologheaza poetic, vorbesc cu pasarile, cu animalele, cu natura.
O particularitate a povestirii rezida in umorul fin, cu care evoca scriitorul unele momente din viata lui Scridon, a Verunei si a al tor personaje.
Ion Druta apeleaza la concluzie, termen care in operele juridice inseamna ultima parte a discursului, denumita si peroratie (a se vedea: Dictionar de terminologie literara, Bucuresti, Ed. Ion
Creanga, 1975, p. 151). Drept exemplu poate servi ultima fraza a capitolului 23. Tot satul vorbeste despre moartea lui Toader al lui Zanel Cojocaru pe front. Vorbe desperate, dialoguri, situatii redate de scriitor in mod obiectiv, epic. La urma o singura fraza scurta, ca un cuvant de incheiere: Era razboi . Alteori concluzia are forma poetica, dupa cum e in capitolul 24. Gheorghe o zareste pe maica-sa aducandu-i mancare si presimte ca-i aduce si o veste rea: ...cand avea zile frumoase, cu spor, venea neaparat cate-o pacoste peste dansul . Urmeaza un dialog al personajelor, iar in final concluzia autorului: O, acele zile cu spor, acele norocoase zile ale noastre, mai bibe ne-ar feri Dumnezeu de dansele... .
Am evidentiat doar unele particularitati de conceptie si de re alizare (dintre multele care au fost si vor mai fi, evident, puse in valoare de critica literara), datorita carora povestirea Frunze de dor nu s-a invechit, ci sub unele aspecte, ca acela al poeziei vietii taranesti traditionale, suna astazi chiar mai actual decat la ora aparitiei, de vreme ce abia in prezent se vede cu toata claritatea ca din cauza colectivizarii fortate a fost ucis taranul din omul pamantului, dorinta lui de a munci, iar odata cu aceasta si capacitatea lui de a trai puternic un sentiment sacru ca dragostea.
Povestirea Frunze de dor are, credem, sansa de a ne re-taraniz
intr-o masura, adica de a ne intoarce la unele valori intre timp pierdute sau oarecum ieftinite.
Dar chiar cei mai buni dintre cititorii povestirii n-au intuit un sens foarte profund al transformarii Rusandei in invatatoare, si n-am vorbi nici noi despre aceasta daca scriitorul insusi n-ar fi intervenit la un moment dat cu niste destainuiri zguduitoare. Dupa ce constata calm si durut ca aceasta lucrare Frunze de dor nu este inteleasa just si pune cateva intrebari firesti Ce s-a intamplat? De ce s-a lepadat Gheorghe de Rusanda? Druta explica: Vedeti dumneavoastra, acea epoca a demonismului co munist avea un mecanism foarte adanc ascuns, pe care eu l-as numi discreditarea valorilor. Si uite, cum a inceput atuncea in saisprezece sau saptesprezece, cand bucatareasa era pusa in frunt ea satului, pana in ziua de astazi aceasta mare epopee inca nu a sfarsit. Si discreditarea valorilor cam cum mergea? Dumneata nu prea esti bun de invatator, dar uite noi te facem, in chimb dumnea ta o viata intreaga ai sa tii minte ca noi te-am facut invatator... Si uite in felul acesta atata a fost framantata aceasta lume cu discredi tarea valorilor reale, incat mai fiecare din noi nu si-a trait viata pe care ar fi vrut s-o traiasca, n-a facut ceea ce ar fi vrut el sa faca in viata lui si ar fi fost capabil sa faca, dar n-a facut, admitem ca nici n-a iubit pe cel pe care ar fi vrut sa-l iubeasca... (Ion Druta, Discre ditarea valorilor. In Moldova suverana , 1993, 25 septembrie).
Toate acestea se subintelegeau intrucatva la lectura povestirii, dar nu le-a fixat nimeni in exegeze din acelasi motiv din care nici scrii torul n-a riscat sa deschida vreo paranreza in acest sens. Rusanda n-a avut niciodata vreun gand meschin referitor la noua sa profesie, ea n-are nici o vina. Vina este a istoriei, a carei roata se dovedeste si in cazul Rusandei fatala. Chiar smulsa din tagma taranilor, ea mai crede ca ramane alaturi de Gheorghe; chiar cand discuta cu invatatorul Panzaru... Altfel era croit de viata insasi Gheorghe; aici e cheia despartirii personajelor; Gheorghe o paraseste, acela care nu numai astepta vremurile noi, dar si repetam se temea de
ele; si daca pana acum consideram ca personajele se despart din cauza psihologiei si mentalitatii lor diferite, acum adaugam ca despartirea lor mai are o cauza cea evidentiata, cu intarziere, de scriitor.
Amareala frunzelor de dor vine de la adevarul ca primenirile sociale au influentat puternic personajele, determinandu-le sa-si tradeze chiar si dragostea ( mai fiecare din noi... nici n-a iubit pe cel pe care ar fi vrut sa-l iubeasca ). Nu e o idee absolut noua referitoare la persona jele Frunzelor de dor, insa destainuirile scriitorului nu numai ne permit, dar si ne obliga s-o accentuam ca pe o contributie substantiala la intelegerea justa a mesajului etic al povestirii in cauza.
Mai putin amara decat Frunze de dor, mai putin tragica, dar intemeiata si ea pe adevaruri dureroase despre om si de spre viata, nuvela Ultima luna de toamna constituie obiectul unei alte lecturi revelatoare. Simplitatea conceptiei nuvelei este un prim semn al talentului care pune accentul pe capacitatea personaje lor de a se manifesta prin trasaturi de caracter distincte, prin me saje etice importante, care n-au nevoie sa fie alambicate in constructii verbale bizare, straine firii personajelor.
Compozitia lucrarii este de o simplitate maxima: fiii plecati in lume nedand mult timp pe acasa, parintii acestora le expediaza telegrame. Chipurile, tatal e bolnav etc. Batranul Tata (cu majus cula; in povestire el n-are nume; este chiar Tatal) e o fire atat de cinstita, incat nu poate face o gluma, si daca mama ne sperie cu telegrama, el se impotriveste numaidecat pesemne, ca sa nu traga cu obrazul daca se va intampla ca cineva dintre noi sa vina.
Temperatura mai putin de patruzeci el nu obisnuieste sa aiba .
Episodul bolii Tatalui este o nuvela aparte, dar cat Tatal sta la pat vine numai fiica Marina. Din sase, cati suntem, observa nara torul, a crezut in telegrama numai biata Marina. Stie carte putina si crede orbeste in tot ce-i scris pe hartie .
Batranul tata venindu-si curand in fire, se porneste el sa-i vizi teze pe fiii care nu dadusera crezare telegramei.
Fiecare fiu se dovedeste un personaj distinct, cu trasaturi mo rale pronuntate, purtator de mesaj etic important. Primul, Andrei,
e carunt, are copii de insurat... Totusi, cand porneste sa ne vada, tata incepe de fiecare data cu Frumusica, pentru ca sa stea de vorba cu un om destept si cuminte, ce drag ii este ca lumina ochilor .
Frumusica e un sat de ucraineni, si tata, care s-a impacat cu multe pe lumea asta, nu se poate impaca cu gandul ca nici nora, nici nepotii nu-i cunosc limba .
Andrei era la serviciu la atelierul de reparatie a tehnicii agri cole. Un fiu chemandu-l acasa, el trece pe la magazin, cumpara ceva de-ale gurii si o camasa alba, cadou pentru Tatal. Apoi o noapte intreaga stau la masa tatal si fiul, secondati de nora, nepoti si vecini, incat Tatal ramane bucuros de o asemenea primire .
Cel de-al doilea fiu, Nicolai, e cu totul alta fire. Nicolai e maga zioner la fabrica de zahar, iar dulcele mai ramane a fi o slabiciune a moldovenilor. Ce-i drept, cu toata averea lui, noi trecem rar de tot pe la dansul. Nu s-a plans niciodata ca i s-ar fi facut dor de noi. De venim singuri nepoftiti, in casa lor incepe sfada. Pe cat de mult ii place lui Nicolai ca se planga de saracie, pe atat nevestei lui ii place sa se fuduleasca cu toate cate le are .
Prin detalii concludente Ion Druta plasmuieste un personaj me morabil. In primul rand, Nicolai varsa... la picioarele batranului... un sac cu vechituri... . Il pune pe Tatal la lucru, ii asterne sa doarma la bucatarie, ii ia cutitasul nou, dandu-i in schimb o ruginitura veche , iar la despartire vorbeste cu diferiti oameni, uitand de batran
( abia cand autobuzul pornea de langa garisoara, si-a adus aminte de el si, vazandu-l urcat, i-a facut cu mana in semn de drum bun ).
Concret si plastic sunt prezentati si ceilalti trei fii ai batranului
Tata (Anton, Serafim si Scriitorul-naratorul), nuvela intiparindu ni-se adanc si prilejuindu-ne meditatii serioase asupra relatiilor dintre parinti si copii.
Puterea de influenta a nuvelei e asigurata de lirismul cu care deapana firul vorbei sale naratorul. Acesta are ochi ager care ob serva totul si exprima esentialul prin amanunte pitoresti, detalii vii, graitoare. Drept exemplu poate servi chiar modul in care incepe vorba despre cel de-al treilea fiu, la care ajunge Tatal: Aici, la canton,
traieste Anton, cel mai cinstit si cel mai ciudat dintre noi. Lucru de mare mirare, dar cam de multisor tata n-a mai fost pe la dansul si nici Anton, ce-i drept, n-a pasit pragul casei parintesti. Se mira tata de fiecare data cum vine, mirat e si acum fara sa fi avut vreo sfada, vreo neintelegere, se instraineaza cu fiece an tatal de fecior.
Batranul porneste incet spre canton, catand bine pe unde calca, fiindca in jur, cat prinzi cu ochiul, e numai gainat. Vreo patru porci bine hraniti rasar de dupa tulpina unui stejar si-l privesc curiosi cu ochii mici, dospiti in grasime... .
O dovada a concretitudinii naratiunii, a schimbarii tonalitatii in functie de continutul comunicat, totodata a maiestriei de portretist a naratorului, poate fi considerat modul in care o prezin ta acesta pe batrana de la cantonul lui Anton: Batrana se uita la el, casca si nu-i raspunde. Tata isi aduce aminte ca nici inainte vreme ea nu raspundea la binete. Era, ce-i drept, mai tinerica, avea un trup moale de sarpe si lumea nu se supara ca nu-i raspun dea la binete. Hei, dar cand a fost asta!
Batranul se scarpina cu un deget la ceafa si o intreaba:
Ce dracu , parca ti-am dat buna ziua!
Stand pe scaunas, batrana prinde a-si mangaia doua picioare uscate si murdare:
Iaca, nu ma mai poarta cioarele. Daca ma asez jos, nu ma pot ridica singura inapoi. De pe scaunas ma ridic mai usor. De aceea il port cu mine. Ai venit cu vreo treaba?
Nu-l cunoaste pe tata de ruda. De cate ori a fost batranul, nu-l gasea pe Anton acasa si n-avea cine-i spune matusii ca omul ce-i sta in fata e parintele padurarului. Si tata nu vrea sa se raspunda de neam, dispretuind-o de pe cand pastea vitele la dansa... .
O particularitate a nuvelei Ultima luna de toamna este ingema narea organica a lirismului cu dramatismul. Principala sursa a drama tismului este imbatranirea parintilor, accentuata puternic de instraina rea fiilor de casa parinteasca, instrainare vadita nu numai in cazul lui
Nicolai si al lui Anton. In lumina acestui dramatism se afirma cu toata gravitatea mesajul etic al operei: necesitatea dragostei copiilor pentru
parinti, pentru bastina. In finalul nuvelei Ion Druta se dovedeste un maestru al sugestiei poetice. La marginea altui satisor batranul se opreste, repezind cusma pe ceafa in semn de mare mirare. Vede alaturi, peste gard, intr-o livada, un copac fara pic de frunze, dar care isi tine pe crengi toata roada. Mere mari, galbui, cu stropi de rumeneala, iar in jur livezi goale, degerate. E o minune pe care tata o intalneste pentru prima oara in cei saptezeci de ani. Se reazema de gard sa vada mai bine roada copacului. Latra un caine in ograda, apare in prag un omulean putin la trup, ceva mai tanar decat tata.
Auzi mata, si cum se face ca nu chica merele celea?
Apoi pentru ca au codite.
Omuleanul vine in livada, alege un mar frumos, il duce si i-l intinde peste gard. Inainte de-a-l fi luat, tata isi scarpina o tampla si-i spune putin rusinat:
Apoi daca vrei sa-ti faci o pomana, fa-o incaltea intreaga.
Ca am o baba acsa si nu crede pan nu gusta.
Omuleanul se intoarce inapoi in livada, dispare pe jumatate in coroana marului cu roada si dupa o clipa de sovaiala intreaba:
Poate mai ai pe cineva?
Tata coboara fruntea jos si, infruntand o strasnica durere pe care n-o cunoscuse pana atunci, da moale si trist din cap in semn ca nu mai are acum pe nimeni... .
Incheierea lecturii ne umple si pe noi, cititorii, de acea stras nica durere , alimentata de constientizarea rupturii dintre copii si parintii lor. E o durere purificatoare, asemenea leacurilor amare menite sa ne vindece de boala. O durere cu atat mai adanc simtita, cu cat naratorul e mai inspirat si inima ii sangereaza ca unui fiu demn de parintii si in genere de inaintasii sai, iar cuvintele si fra zele sale prezinta totul oameni, locuri, situatii, privelisti ale naturii etc. cu o maiestrie aleasa.
Problema relatiilor dintre parinti si copii este abordata de Ion
Druta si in romanul Povara bunatatii noastre. Avem in vedere linia de subiect Onache Carabus fiica sa Nuta ginerele Mir cea. In intregimea sa acest roman nu se reduce la relatiile din
sanul unei familii si, mai larg, al unui sat. Povara bunatatii noas tre este o fresca bogata, multiaspectuala, cu nenumarate observatii adanci asupra valorilor etice netrecatoare si cu dezbateri efec tuate artistic asupra destinului istoric al meleagului dintre Prut si Nistru si al oamenilor lui. Varianta ultima a romanului, cea din
Scrieri (a se vedea si: Ion Druta, Povara bunatatii noastre, Ed.
Minerva, Bucuresti, 1992, col. Biblioteca pentru toti), incepe cu capitolul Miruirea , sugestie extrem de puternica a napastelor ce se abateau mereu asupra satelor noastre la inceputul secolu lui. Lupii faceau ravagii in campia Sorocii. Dar cineva avea grija de oameni, ii ocrotea. Doi tarani din satul Nuielusi, sortiti se parea pieirii, descopera pe neasteptate ca Marele Aparator al campiei Sorocii era cateaua Molda. Asa apare in roman elemen tul mitologic. Intreaga naratiune este o ingemanare organica a realului cu fictiunea, cu legendarul. Fie ca vorbeste despre intoar cerea lui Onache Carabus din primul razboi mondial, cand malul drept (al Nistrului. I. C.) nu vroia sa-l primeasca. Au tras in el de doua ori, dar nu l-au nimerit. Malul stang nu vroia sa-i dea drumul... , fie ca ajunge cu naratiunea la cel de-al doilea razboi mondial, cand exploreaza din plin si cu multa indemanare artis tica simbolul macilor, sugestie policroma a flacarilor razboiului, Ion
Druta obtine expresii dense si convingatoare ale principalelor eveni mente istorice prin care trec personajele romanului. Nu lipseste comentariul publicistic, facut cu economie verbala, in cuvinte calde, marcate de participarea afectiva a autorului. Ofteaza sarmanii
(oameni din campia Sorocii. I. C.) din greu, caci nu-si pot inchipui cam ce alte necazuri s-ar mai putea abate pe capul lor. Cutitul era de mult la os, caci in cei patru ani de razboi (1914 1918. I.C.) mult incercata Basarabie trecuse, pare-se, prin toate. A intrat in razboi ca una din guberniile de apus ale Imperiului tarist, apoi, cuprinsa de revolte sociale, a ajuns a se fi proclamat republica (la 19 noiembrie/
2 decembrie 1917. I.C.) si s-a mentinut ca stat independent vreo zece saptamani, dar nerecunoscuta fiind pe plan international, acum iesea din razboi ca tinutul de rasarit al regatului roman .
Sunt frecvente digresiunile lirice de un farmec exceptional, situatiile-limita care vorbesc cititorului mai mult si mai convin gator decat zeci sau chiar sute de pagini de istorisire plata a fapte lor istorice reale (intalnirea lui Mircea Moraru, proaspat intors din armata sovietica, cu Nica, ofiter al armatei romane, in lanul de floarea-soarelui), ba chiar unele actiuni oarecum ordinare ale personajelor se umplu in contextul romanului de semnificatii adanci, ca plecarea lui Onache Carabus cu sotia sa Tincuta la padure, intr-o zi de primavara; ei sunt urmati, tot atunci, de alte zece perechi de ciutureni, drept care cam la noua luni, in miezul iernii, vreme de-o saptamana au fost unsprezece nasteri in Ciutura roada nemaipomenita pentru un satisor atat de mic .
Romanul Povara bunatatii noastre cuprinde viata Basarabiei de la primul razboi mondial pana in anii colectivizarii agricul turii si ai formarii asa-numitei elite colhoznice, pentru care prinde gust ginerele lui Onache Carabus, sotul Nutei, Mircea Moraru.
Scriitorul n-a ocolit evenimentele si fenomenele negative, ca foametea organizata de comunisti cu scopul de a baga mai usor lumea in gospodarii colective, deportarile operate de sovietici, prigonirea obiceiurilor nationale dupa razboi, impozitele si impru muturile care apasau nemilos taranimea. Pe alocuri Ion Druta plateste tribut timpului si ideologiei dominante in acel timp: instrainarea Basarabiei in 1812 este numita simplu si neadevarat alipire , ostasii rusi sunt intampinati si la el ca elibera tori... Dincolo insa de cateva asemenea momente, scriitorul reali zeaza o fresca impresionanta si principalul veridica a vietii noastre, pe planul din fata aflandu-se relatiile dintre parinti si copii.
Doua cupluri familiale, Onache Carabus Tincuta si Mircea
Moraru Nuta, constituie obiectele celei mai mari atentii din partea lui Ion Druta. Desi nu se reduce la atat, romanul avand nenumarate personaje memorabile, inclusiv cele episodice, ca invatatorul Miculescu sau Haralambie cel Destept (in variantele anterioare a fost unul deosebit de pitoresc si purtator de semni ficatie mos Bulgare , a carui disparitie din varianta defini-
tiva a romanului poate fi numai regretata), principalele probleme ale Poverii bunatatii noastre sunt abordate de autor mai ales prin mijlocirea acestor patru personaje. Onache Carabus si Tincuta sunt pastratorii virtutilor si traditiilor nationale, purtatorii prin cipali in cadrul romanului ai ideilor de vatra parinteasca, munca cinstita ca izvor al vietii si dainuirii, optimism, afirmat chiar si in cele mai cumplite conditii ale realitatii, cinste (soveste, zice
Onache Carabus) etc.
Mircea Moraru si Nuta nu se indeparteaza ostentativ si definitiv de traditiile si de valorile etice milenare ale poporului. Mai ales Nuta poarta o veneratie constanta pentru mama sa (cand o vaduvioara schimba in casa totul, ea reface soba si hornul cum le lasase Tincuta), asteapta cu nerabdare colindele strabune, isi iubeste sotul harazit de soarta. Dar un fior de raceala se strecoara totusi intre Nuta si
Onache; poate mai concret ar fi sa spunem ca Onache se indeparteaza de fiica in virtutea racelii aparute intre el si Mircea.
Mircea a devenit strain pentru Onache Carabus nu atat in cei patru ani cat ginerele a lucrat cu tractorul ( Fierul il daduse gata...
Onache Carabus nu prea avea ochi sa-i vada pe tractoristi. Mai intai, ca el tinuse totdeauna cai... Nici macar de Mircea, care-i era acum ginere, nu-i parea rau... Mircea il facuse de rusine nu numai pe badea Onache, ci si tot neamul Carabusilor, si asta il durea grozav... I-a trebuit lui fier, i-a trebuit lui tractor?! In loc de-a pune la cale treburile Ciuturii, el sta cu cioroii de vreo patru ani in singuratatea dealurilor, inghite motorina s-a ajuns de-a ramas numai o umbra dintr-insul... ), cat in timpul cand Mircea se da cu puterea, isi pierde serile cu interminabilele sedinte de la sediul gospodariei, ajunge brigadier, asteapta sa-i vina la cumatrie sefi mari, uita sa-l invite pe socru etc. Mircea de mult intuise ceva in purtarile si in felul de a fi al lui Onache. Un timp Onache si
Mircea se impacasera de minune ( parea ca ei cu o singura pereche de ochi vad lumea, cu o singura minte judeca, cu un singur trac tor ara ), dar Mircea deodata a simtit o zaviste neagra pentru vitalitatea socrului sau... . Cu toate ca anume venirea in camp a
lui Onache l-a determinat pe Mircea sa lase tractorul si sa se intoarca la meseria bunicilor si strabunicilor , instrainarea din tre personaje creste vertiginos. Mircea incalca masura in toate, deviaza de la modul de viata natural si cinstit al lui Onache si al propriilor sai parinti, fapt resimtit puternic de Nuta: ... ce folos din trudozilele celea multe, ce folos ca si barbatul ei intrase la putere si traiau bine, aveau de toate?! Ce folos din bunurile celea, odata ce ea, ca si inainte vreme, nu avea barbat, ramanand a fi si gospodarul, si gospodina casei? Uneori chiar incepea sa i se para ca nici n-a fost maritata. S-a harjonit cu un flacau intr-o caruta cu fan, pe urma hai ca fac nunta in mare graba, si iata-l ca se duce la armata. N-a dovedit sa scape de armata, a venit razboiul, dupa razboi foametea, dupa foamete -- tractorul. Acum, abia ce l-a coborat, cu mare ce l-a smuls, secatuit, de pe tractorul cela, si iar l-a pierdut... .
Onache Carabus si Mircea Moraru simbolizeaza doua moduri de viata, doua modalitati de a vedea si de a intelege lumea, si intre ele se casca o prapastie, o ruptura, simtita dureros in epi sodul cumatriei organizate cu ocazia nasterii in familia ginerelui a celui de-al patrulea copil. Din acest moment nici o impacare intre Onache si Mircea nu mai poate fi.
Este mare importanta tuturor personajelor romanului, cu deo sebire a Tincutei, Nutei, a lui Mircea, Nica, matusa calugarita de pe malul Nistrului, Paraschita (spre sfarsitul romanului), dar pe planul din fata al naratiunii se afla de la inceput pana la urma
Onache Carabus. Setea lui de viata, optimismul, pastrarea valori lor spirituale ale neamului, intruchipate in munca ( Ara si seama na si vei avea dreptate ), in cumsecadenie, in perpetuarea obi ceiurilor si traditiilor (Onache cunoaste colinde vechi, pe care le canta cand se iveste ocazia; el da tuturor trecatorilor de pomana pere din livada sa, cand ii cazusera in razboi cei doi fii; el orga nizeaza praznice in amintirea sotiei sale Tincuta la termenele prevazute de traditia milenara etc.). Efigie a taranului basarabean al epocii, Onache Carabus este un personaj viu datorita, in primul
rand, propriilor sale actiuni, atitudini, sentimente si idei, unele simbolice si sugestive, ca trecerea Nistrului in 1918, indemnul adresat ciuturenilor de a merge la padure, atitudinea fata de maci in 1940 1941 s. a. Vorbirea personajului este puternic nuantata, in spusele lui facandu-si aparitia ironia, zeflemeaua, subtextul sem nificativ. Scriitorul nu ocoleste caracterizarea directa a persona jului: Tarana era cea mai mare dragoste a lui Carabus, era cel mai frumos cantec al lui, un cantec ce se cerea cantat cu masura si trebuia tinut minte cuvant cu cuvant... E mare lucru cand omul are noroc, iar norocul ciutureanului sunt cele doua brate ce stiu a pune la cale o roada buna... E mare lucru cand are omul noroc, si Onache Carabus parea sa-l aiba. Bratele lui au fost poate cele mai cautate printre ciutureni ).
Dintre mijloacele de individualizare a personajului se remarca si concluzia, modalitate de concentrare maxima a esentei unui sentiment sau de ce nu? a unei vieti de om: Doua razboaie mondiale, o revolutie, un Nistru revarsat de primavara, un camp trudit din primavara si pana toamna tarziu, an de an, o vrednica si cuminte femeie, trei copii, si toate acestea in numai o sin gura viata de om!
Pentru a sugera armonia sufletului personajului, starea fireasca a modului acestuia de a-si trai veacul, Ion Druta recurge la mijloace simbolice, ca acela al muzicantilor care-l insotesc toata viata. Spre sfarsit Onache ramane cu un singur tiganas, faptul prevestind disparitia personajului.
Proza analitica si dramatica, ingloband in paginile sale adeva ruri dintre cele mai cumplite, ca trecerea Basarabiei de la o pute re la alta, deportarile, foametea s. a., Povara bunatatii noastre ne farmeca si printr-o seama de digresiuni lirice captivante, una devenind chiar laitmotiv al romanului cea referitoare la campia
Sorocii: Campia Sococii... O fi fost candva pe aici, cu mii si mii de ani in urma, o mare limpede si blanda. O fi secat incetul cu incetul... Or fi crescut candva pe aici, odata demult, paduri adanci si dese. Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo furtuna... S-o fi
inaltat pe aici, candva demult, un card de munti cu creste carunte...
Pamant tocmit sa poarte sute de ani, din samanta in samanta, gustul painii de secara. Grai mustos, ce se pricepe deopotriva de bine a rade si a plange, a multumi si a blestema. Un dor natang din mosi-stramosi, o faramitura de joc nebun, pentru care nici picioare ca sa-l depeni, nici pamant sa-l prinzi sub calcaie. Pedea psa unui car cu boi, osandit a rataci ani la rand... Iar de jur imprejur, cat cuprinzi cu ochiul, musteste o zare maruntica cu dealuri mici si sinilii ba le vezi, ba le visezi... Campia Sorocii... .
Alte digresiuni Padure verde, padure... , Nopti de vara, nopti de campie... sunt tot atatea poezii in proza, gratie carora
Ion Druta obtine o expresie adecvata a cadrului fizic, material, in care se desfasoara actiunea, isi exteriorizeaza in mod inspirat ati tudinea sufleteasca fata de personaje, ne vrajeste prin frumusetile lingvistice ale scrisului sau.
Dintre operele in proza bogate sub aspectul problemelor abor date de autor si incitante prin modalitatile artistice explorate de acesta se remarca si nuvela de proportii Clopotnita.
Ion Druta porneste de la un fapt concret renovarea, apoi aprinderea si disparitia Clopotnitei dintr-un sat cu nume istoric
Capriana , fapt in jurul caruia se pomeneste antrenat curand un intreg colectiv de pedagogi si elevi. Problema principala a nuvelei este ocrotirea valorilor sacre ale trecutului. In centrul naratiunii se afla doua personaje categoric diferite unul de altul: profesorul de istorie Horia Holban si directorul scolii Nicolai Balta.
Horia tinea minte dezvaluirile conferentiarului universitar Ilarie
Turcul despre importanta Clopotnitei lui Stefan cel Mare, ridicata pe dealul Caprianei. De altfel, relatiile lui Horia Holban cu Ilarie
Turcul s-au conturat mai apoi in timpul lucrului lor comun in ca drul Societatii de ocrotire a monumentelor de istorie, cand proaspatul presedinte al Societatii, tot el conferentiarul universi tar care vorbise atat de inspirat despre Clopotnita lui Stefan cel
Mare, ia partea lui Baltatu, secretar stiintific, absolut strain de cauza ocrotirii monumentelor de istorie. Ceva mai tarziu Horia
si-a dat seama ca nici savant, nici om de omenie, nici taran din neamul taranilor, cum il crezuse la inceput, nu era acest Ilarie
Turcul. Frica pentru controlul de la militie l-a despuiat deodata de toate legendele, si Horia a vazut alaturi un sobolan grasun cu gandul la graunte si la propria sa pielicica .
Poate aceasta descoperire l-a indemnat sa fie darz in viata de mai departe, in activitatea de profesor de istorie la Capriana. Scoala de aici era tiranizata de directorul Nicolai Balta, o lifta de om care, odata ce-ti iesea in cale, nu mai dadea inapoi . Pedagog cu lacune catastrofale in pregatirea sa profesionala , directorul devenea nu mai foc si para atunci cand erau atinse interesele sale . Preda lite ratura (evident, moldoveneasca . I. C.), dar adevarata lui pa tima erau constructiile, si acolo unde ajungea el director ograda scolii era numai movile de nisip, surcele, var, piatra, ciment .
Horia este un pedagog indragostit de profesia si de vocatia sa, unul care le vorbeste elevilor despre istorie si viata ca despre ceva esential, iar ajungand la istoria satului lor le spune adevaruri sfinte: Voi, fireste, sunteti de acum o alta generatie, faceti parte din alta lume, dar din orice generatie ati fi, cand veti intalni o batranica garbovita urcand cu un capat de lumanare dealul, sa nu radeti de dansa, pentru ca prin capatul cela de lumanare ea urca sa cinsteasca intregul trecut al neamului sau .
Elevii transmit parintilor si cunoscutilor atare adevaruri, drept care Clopotnita din sat reincepe sa dea semne de viata: Intr-o buna zi, asa cam pe la amurg, s-a iscat o boaghe de lumina in camaruta de jos a Clopotnitei. A doua zi, dimineata, cand s-au dus oamenii sa vada ce se petrece acolo, au ramas mirati gasind camara curata, cu podele spalate, cu servete curate pe masuta. O strachina de grau pusa in mijlocul mesei, un capat de lumanare infipt intr-o ramasita de sfesnic... .
Autoritatile sovietice, aceleasi, in fond, care inca din ordinul lui
Lenin distrusesera intai preotimea, apoi si monumentele de cult, nu priveau cu ochi buni reactivarea bisericilor. Nicolai Balta stia acest
lucru si a pornit imediat lupta impotriva tanarului profesor de isto rie, care incerca sa tulbure in fel si chip constiinta satului . La insistenta lui vine in scoala o comisie de la minister, care insa lasa totul balta, apoi acelasi director pune la cale daramarea Clopotnitei.
Ion Druta il prezinta pe Horia incadrat in lupta cea mare. Horia s-a gandit ca acum important e nu atat ceea ce se petrece in varful dealului, cat ceea ce se va petrece aici in clasa. Pana acum au fost numai vorbe. Acum s-a trecut la fapte. Avea in fata doua duzine de boturi de huma, si de dansul depindea ce se va alege pana la urma din huma ceea. Vor fi ei oameni demni de acest pamant ori niste lasi; vor privi lumea cinstit, cu fruntea sus, ori o vor fura hoteste, cu coada ochiului; vor apara ceea ce este maret si sfant ori vor trada totul, cautand sa le fie lor cat mai bine .
Conflictul ia proportiile unei lupte ireconciliabile, de vreme ce
Nicolai Balta obtine sa se acopere cu scanduri usile si ferestrele
Clopotnitei, un biet Simionel oferindu-se sa bata in cuie Clopotnita pentru cinci ruble pe ora , iar un grup de colhoznici taind scandura trebuitoare, de parca Clopotnita n-ar fi fost si pentru ei un lucru sfant. Abia cand afla ca noaptea nu se stie cine a smuls scandurile de pe Clopotnita si le-a aruncat cat ti-i dealul cela de mare! , Horia se linisteste intrucatva: cineva se trezise, pe cineva il durea inima dupa importantul monument de istorie.
Dar n-avea temei linistea lui: acelasi Simionel smulgea scandu rile, noaptea, pentru ca a doua zi sa mai castige cinci ruble pe ora .
Lupta fiind inegala, Balta bucurandu-se de sustinerea tacita a autoritatilor, oamenii avand teama de a iesi deschis impotriva lui
(de fapt, un profesor, Haret Vasilievici, a avut pana la urma curajul de a-l infrunta categoric, energic, demn), mai apoi directorul lansand in sedinta consiliului pedagogic insinuarea ca Horia Holban il uraste pentru ca el, Balta, ar fi avut un roman de dragoste cu Jeannette, inimosul profesor de istorie nimereste in spital la Chisinau.
Este pretul pe care i l-a cerut tenacitatea de luptator, de ocrotitor in fapte al monumentelor de istorie, de educator al unor cetateni care sa pretuiasca si ei valorile autentice ale trecutului.
Dupa aceasta crunta incercare Horia ia trenul spre Bucovina sa natala. Prin somn se aude strigat de cineva si coboara la statia
Verejeni, cea mai apropiata de Capriana.
Ion Druta se dovedeste un maestru al explorarii situatiilor-limi ta, in care personajele se dezvaluie plenar, chiar daca lucrurile nu sunt rostite pana la capat. Intalnirea lui Horia cu Jeannette si, in mod deosebit, conversatia lui cu elevii din clasa a zecea, din tre care se gaseste pana la urma unul, mai exact una Maria
Moscalu , care-i spune adevarul ca in noaptea cand arsese
Clopotnita elevii n-au alergat s-o stinga, deoarece le-a fost frica de director, sunt episoade zguduitoare prin dramatismul lor.
Portretele fizice si cele morale, dialogurile caracterizante, monologurile (in cazul lui Horia Holban), comentariul autoricesc plin de reflectii adanci asupra oamenilor si vietii sunt principalele mijloace de exprimare a mesajului etic: nevoia de participare ac tiva la lupta pentru ocrotirea vestigiilor trecutului si in general de atitudine raspicata fata de ceea ce se intampla in viata.
O nuvela incitanta a lui Ion Druta este Toiagul pastoriei. Per sonajul ei n-are nume, este un cioban, un pastor sau Ciobanul,
Pastorul. Un om ciudat la prima vedere, prin felul de a fi al caruia scriitorul a exprimat o seama de adevaruri crunte referitoare la noi si la istoria noastra. Era nalt si zdravan cat un munte, caci de acolo, de la munte, o fi coborat neamul lor pentru a se capatui pe dealurile noastre. Era tacut, trist... Masurat la umblet, masurat la catatura, masurat in toate pornirile sale... . Nimeni n-a zarit in ograda lui oi, nu l-a vazut sa manance branza, si totusi il credeau bogatas, chiabur, in listele in care oamenii puterii notau averile
Pastorului vecinii au introdus atatea oi, incat bietul lor consatean s-a pomenit dator statului cu lana, branza si pielicele.
Ar fi putut Pastorul sa le spuna oamenilor, inclusiv func tionarilor cu recensamantul averilor, ca n-are oi, ca nici nu le-a avut vreodata?
In realitate asa ar fi procedat oricine, in nuvela personajul e acela care la orice intrebare raspunde cu un singur cuvant: Bine
El este acela care-i incearca de minte si pe consateni, si pe oame nii puterii: nevazand oaie la casa lui, vor indrazni oare sa-l con sidere bogatas? Oamenii au indraznit. Vor indrazni sa-l deporteze ca pe un contra ? Au indraznit si l-au deportat. A venit timpul reabilitarilor si a fost reabilitat. Apoi a fost barfit din nou, acum ca o fi adus aur de pe unde fusese deportat.
Ion Druta a explorat aici cateva situatii absurde, intemeiate pe zvonuri si presupuneri, fara sa-si puna personajul sa se injosea sca demonstrand la stanga si la dreapta ca n-are oi si ca a fost calomniat. Si ne-a aratat ce fel de oameni suntem noi atunci cand numai in vorbe ne numim frati, surori, oameni de acelasi neam etc. Ne-a aratat cat loc ramane in viata noastra pentru barfeli, pentru tradari, pentru o totala lipsa de omenie.
Concluzii cu atat mai justificate si mai dureroase, cu cat
Pastorul a fost un om de mare omenie, unul care n-a facut nimanui nici un rau, ci dimpotriva a lecuit oile pe care i le aduceau satenii, i-a ajutat pe acestia cu sfaturi bune, a pastrat cantece batranesti.
Nuvela Toiagul pastoriei este o inversare a genialei idei mi oritice. O inversare pe cat de neasteptata, pe atat de fireasca
(Grigore Vieru). Nu oile raman fara pastor, ci pastorul ramane fara oi. Acelasi confrate de breasla a facut observatia surprin zatoare ca Pastorul urca pe deal... pentru a vedea mai clar si mai profund dramele care se intampla in vale , urmata de o concluzie care merita toata atentia: Pastorul reconstruieste, pe de o parte, secventele dramatice din viata poporului. Pe de alta, el construieste prin Cantec misterul protector, misterul miscand idei. Gasim in viata pastorului doua pozitii active superioare, prin care el devine un personaj national .
Nuvela este o parabola sugestiva, din al carei final intelegem ideea daruirii de sine a Pastorului, de vreme ce el si dupa moarte bucura ochiul consatenilor si ii imbie pe unicul covoras de iarba verde, asternut intr-o primavara devreme in cimitirul de la margi nea satului. Or, mai ales finalul adevereste caracterul preponderent
semanatorist al lucrarii, ca si acceptarea de catre personaj a des tinului harazit.
Prin operele sale de rezistenta scriitorul se implica in istoria zbuciumata a oamenilor acestui pamant si ramane alaturi de toti acei care pe-a lor spinare tara tin (Alexei Mateevici).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Vasile Coroban, Tablouri plastice din viata In Octombrie 1953, nr.
3; Romanul moldovenesc contemporan, Chisinau, Ed. Cartea moldove neasca, 1969; editia a II-a, 1974.
Mihai Cimpoi. Un univers artistic, Frunze de dor , Dialogul risipei si implinirii umane, Ultima luna de toamna . In cartea lui: Disocieri ,
Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1969; Osanda cautarii artistice.
In cartea lui: Focul sacru , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1975; Creatia lui Ion Druta in scoala, Chisinau, Ed. Lumina, 1986; Spatiul sacru. In cartea: Aspecte ale creatiei lui Ion Druta , Chisinau, Ed. Stiinta, 1990; O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia, Chisinau, Ed. Arc,
1996; editia a II-a, 1997.
Ion C. Ciobanu, Viziunea poetica a lui Ion Druta. In cartea lui: Taria slovei maiestrite , Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1971.
Anatol Gavrilov, Sugestia psihologica in creatia lui Ion Druta. In cartea lui: Reflectii asupra romanului , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1984.
Nicolae Biletchi, Romanul si contemporaneitatea, Chisinau, Ed. Stiinta,
1984; Opera lui Ion Druta in contextul curentelor artistice ale timpului.
In cartea: Literatura romana postbelica. (Integrari, valorificari, reconsi derari) , Chisinau, Firma editorial-poligrafica Tipografia centrala, 1998.
Grigore Vieru, O tulburatoare balada moderna. In cartea lui: Cel care sunt , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1987.
Andrei Hropotinschi, Problema vietii si a creatiei, Chisinau, Ed. Litera tura artistica, 1988.
Mihail Dolgan, Farmecul lirismului drutian. In cartea: Aspecte ale creatiei lui Ion Druta , Chisinau, Ed. Stiinta, 1990.
Eugen Lungu, Adevarul, adevarul si numai adevarul! In cartea:
Drutiana , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1990.
Ion Ciocanu, Ion Druta: Frunze de dor. In Limba romana , 1992, nr. 1.
Iulian Ciocan, Miorita si proza romaneasca din secolul XX (I-II-III).
In Contrafort , 1997, nr. 7 9.
vineri, 1 aprilie 2011
Romanul modern (subiectiv) Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi -; Camil Petrescu
Camil Petrescu, scriitor interbelic, si-a lasat amprenta asupra literaturii romane prin romane precum: „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” (1930) si „Patul lui Procust” (1933), iar in dramaturgie, prin „Jocul ielelor” (1916-1919), „Act venetian” si „Suflete tari”. o9v4vv
In timpul primului razboi mondial isi intrerupe studiile si se inroleaza in armata, unde participa la cateva campanii militare, toata experienta acumulata in acest razboi, constituind o buna parte a materiei romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”.
Tema romanului surprinde drama intelectualului insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de atitudinea care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care pericolul mortii este unul iminent.
Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce surprind doua ipostaze existentiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta, si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic. Prima parte este fictiune, in schimb cea de-a doua porneste de la o experienta traita, romanul fiind alcatuit pe baza unui jurnal, tinut din timpul in care scriitorul a participat la primul razboi mondial.
In volumul „Teze si antiteze”, in articolul intitulat „Noua structura si opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu isi exprima parerea in legatura cu creatia literara, dorind sa aduca ceva nou in literatura romana, ceva care sa ii confere un statul de autenticitate, de originalitate, preluand de la Marcel Proust mai multe elemente.
Parerea autorului este ca „un scriitor e un om care exprima in scris cu o liniara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara compozitie si chiar fara caligrafie.”
Ceea ce aduce nou Camil Petrescu in literatura romana este conceptul de autenticitate, aceasta fiind esenta noului in creatia literara, a carui aspiratie catre autenticitate confera originalitate poeziei, vitalitate teatrului, si „momente autentice de simtire” in roman. Autenticitatea este asociata cu ilustrarea realitatii prin propria constiinta, scriitorul insusi marturisind: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic”.
Un alt concept promovat de catre Camil Petrescu este substantialismul, conform caruia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria ranita, orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
In conceptia lui Camil Petrescu, noul roman trebuie scris prin armonizarea desavarsita a literaturii cu filosofia si psihologia epocii, intrucat actul de creatie este un act de cunoastere, de descoperire si nu de inventie: „nu putem cunoaste nimic absolut, decat rasfrangandu-ne in noi insine.” Personajele lui Camil Petrescu au ca trasatura dominanta luciditatea, acestea fiind in special intelectuali analitici si autointrospectivi, hipersensibili, intransigenti si inflexibili moral. Luciditatea „nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste”, „cata luciditatea atata constiinta si deci atata drama”.
Naratiunea se face la persoana I, scriitorul folosind timpul subiectiv care aduce in prezent ganduri, indoieli, fapte trecute; totul este, deci, subordonat memoriei involuntare, romanul insemnand, asadar, experienta interioara: „sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simtirile mele, ceea ce gandesc eu, ... din mine insumi nu pot iesi a…i, eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai”.
Pluriperspectivismul, un alt element care sta la baza conceptiei lui Camil Petrescu despre roman, reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiasi obiect, concept, norme morale. Scriitorul se declara impotriva scrisului frumos de unde reiese anticalofilismul, preferand si sustinand formula literara a jurnalului, a confesiunii, ce se noteaza precis, exact, „ca intr-un proces verbal”.
Romanul este scris la persoana I, constituindu-se intr-un monolog liric deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre incertitudine si certitudine, atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand oamenii se afla la granita dintre viata si moarte.
Alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, romanul este unul in care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv. In plan subiectiv, memoria involuntara aduce in cautare certitudini privind sentimentul de iubire, care isi pierde din intensitate in fata unei drame complexe, aceea a razboiului.
Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar intre personajele lui Camil Petrescu si cele ale lui Stendhal se poate constate o apropiere, din punctul de vedere al inzestrarii acestora cu energie, forta interioara si loialitate: „A trai, in sensul de a simti ca traiesti, inseamna a incerca senzatii puternice”.
Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan Gheorghidiu, proaspat locotenent, in vara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. In acest prim capitol, intitulat „La Piatra Craiului, in munte”, personajul narator se refera cu ironie la incompetenta sistemului de aparare militara a tarii, in preajma implicarii Romaniei in primul razboi mondial. Apoi, la popota, incepe o discutie aprinsa in legatura cu un articol din presa, privind anchetarea de catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in fragrant delict de adulter. Autorul stapaneste arata portretistica, pentru ca fiecare opinie in ce priveste acest caz este corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii respective. Ca modalitate estetica moderna a prozei romanesti, aceasta discutie in contradictoriu ilustreaza pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu argumente rationale, interventia lui Stefan Gheorghidiu este una exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti, confirmandu-se astfel principiul estetic conform caruia poti vorbi sincer numai despre tine, despre trairile si receptarile proprii. Gheorghidiu isi dezvaluie propriile trairi si conceptii despre iubire, care este „mai curand un proces de autosugestie”, sfarsind prin: „Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt.”
Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si superioritatea sentimentului in conceptia eroului si ii declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea, simtita cu intensitate si dominata de incertitudini, in numele careia incearca din rasputeri sa obtina o permisia ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiindu-i refuzata cererea, acesta se hotaraste brusc: „Daca maine seara nu-mi dau drumul pentru doua zile, dezertez”.
Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza retrospectiv faptele in jurnal, aducand in prezent (in timp subiectiv) experienta sa erotica: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.” Iubirea lor se naste si din orgoliul lui Gheorghidiu, intrucat Ela, sotia sa, era o fata foarte frumoasa, studenta la litere, si toata lumea il admira pentru ca era iubit de aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: „cred ca si acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta modesta, iubirea era ceea ce conta. La moartea unchiului lui Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire de la acesta. Viata cuplului se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o mare importanta. Incep astfel sa apara primele probleme in casnicie, Stefan Gheorghidiu suferind o criza de gelozie la plecarea la Odobesti, cand acestuia i se pare ca Ela cocheteaza cu domnul G, un barbat monden. Din acest momet in sufletul si mintea eroului se duce o lupta intre certitudini si incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de acasa pentru o noapte, noapte in care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat, dar se intoarce mai devreme si pentru ca nu o gaseste acasa iii cere divortul, cand aceasta apare, insa fara a-i cere nici o explicatie, confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu infidelitatea Elei.
Desi divorteaza de ea, Stefan nu inceteaza sa o iubeasca, cauta orice prilej pentru a fi in preajma ei si pana la urma teoria lui cu privire la infidelitatea sotiei sale nu se mai bazeaza pe fapte concrete, Gheorghidiu cautand sa se impace cu ea, astfel ca aranjeaza ca ea sa petreaca vara la Campulung, el fiind aproape, concentrat in armata la Dambovicioara. Aici primeste un bilet de la ea, prin care il cheama la Campulung, el primeste cu greu invoire, ajunge la Campulung pentru a-si vedea fosta sotie. Astfel se incheie cartea intai, cu capitolul intitulat „Ultima noapte de dragoste”.
La inceputul intalnirii dintre cei doi totul merge bine, pana cand acesta il vede in oras pe domnul G si din nou i se certifica banuiala conform careia cei doi erau amanti si se hotaraste sa-i omoare pe amandoi, doar ca nu-si pune planul in aplicare pentru ca este chemat de urgenta in armata. Pleaca cu locotenent-colonelul, care ii relateaza acestuia diferite intamplari despre Grigoriade, pe care il prezinta drept un „dandy cu reputatie usuratica”.
A doua zi Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele aliate si Gheorghidiu este numit „varful avangardei” ce urma sa intre in lupta.
„Cartea a doua„ a romanului incepe cu capitolul „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza o imagine de groaza a militarilor, care erau total dezorganizati pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in urma. Pentru o clipa, Gheorghidiu intentioneaza sa fuga la Campulung sa-i ceara explicatii Elei, dar constientizeaza faptul ca poate muri in noaptea aceea pe front, asa ca „ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?”.
Adevarate deprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare. Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare, foamete si, mai ales, iminenta permanenta a mortii, cu care oamenii se afla fata in fata in fiecare clipa.
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta trita direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor.
Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Serviciul de recunoastere este mediocru, iar incapacitatea conducerii militare „ignoreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori in campul tactic mai multe trupe decat inamicul”. Exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat, spune intr-una, „silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput « Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu ...»”.
In conditiile frontului, timpul exterior (obiectiv) si cel interior (subiectiv) coincid, razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fost intre el si Ela: „Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca firul de ata al gandului intamplator”.
Ranit si spitalizat, Gheorghidiu, se intoarce la Bucuresti, unde este primit de Ela cu „o serie de demonstratii, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si de placere”, aratandu-se excesiv de grijulie. In corespondenta Stefan gaseste o scrisoare anonima care-l avertizeaza ca nevasta lui il insala cu Grigoriade, doar ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie cu acesta. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut „gasi alta la fel”. El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, „absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul”.
Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, reprezentand ripul intelectualului lucid, analitic, cu o constiinta unica, insetat de absolut, de adevar, de certitudini.
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii. El sesizeaza la un moment dat schimbare in comportament a Elei si fiind o fire reflexiva si pasionala, el diseca si analizeaza cu luciditate acest nou comportament al Elei, cantarind fiecare vorba, fiecare gest. Gheorghidiu sufera nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si ascunde chinurile, se dedlubeaza: „MA chinuiam launtric ca sa pot sa par vesel...Si eu ma simteam imbecil si ridicol, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat «coarnelor»”
Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste cu societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice, fara sa reuseasca. Gheorghidiu are o fire onesta, inflexibila, este hipersensibil, fiind impresionat doar de bine, frumos si adevar.
El traieste drama singuratatii, intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine constient ca „o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie”. El traieste, asadar, in lumea ideilor pure, caci vede idei.
Elemente ale artei narative sunt echilibrul si simetria compozitiei, romanul estre structurat in doua „carti”, „cartea intaia” si „cartea a doua”, prima carte fiind alcatuita din 6 capitole, iar a doua din 7.
Un alt element de arta narativa este naratiunea la persoana I, scriitorul considerand scrisul ca pe un act de eliberare existentiala, prin care spiritul se descopera si se marturiseste: „Un roman de adancire a sentimentelor metafizice se lucreaza cu atentia si rabdarea unui * de pret”.
Maniera proustiana a fluxului memoriei, constiinta, este reflectata prin selectionarea acele fapte care vor aduce la optiunea finala, astfel ca din intreaga poveste de dragoste au fost selectionate mostenirea primita de Gheorghidiu, criza de gelozie de la plecarea la Odobesti, cochetariile Elei cu domnul G, lipsa Elei pentru o noapte de acasa, biletelul gasit abia peste cateva luni, intalnirile de dupa divort si alte evenimente semnificative.
Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice, de reflectare asupra existentei lui individuale (afectul si intelectul sunt intr-o lupta permanenta) este un alt element specific prozei de analiza psihologica.
Claritatea limbajului analitic, faptul ca limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuantelor sufletesti sunt caracteristice jurnalului si se regasesc foarte bine in textul romanului. Un alt aspect este faptul ca figurile de stil de rezuma la comparatii si epitete, dar „fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie”.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic si intelectualizat, ilustrand foarte bine conceptia teoretica despre roman a autorului.
In timpul primului razboi mondial isi intrerupe studiile si se inroleaza in armata, unde participa la cateva campanii militare, toata experienta acumulata in acest razboi, constituind o buna parte a materiei romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”.
Tema romanului surprinde drama intelectualului insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de atitudinea care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care pericolul mortii este unul iminent.
Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce surprind doua ipostaze existentiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta, si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic. Prima parte este fictiune, in schimb cea de-a doua porneste de la o experienta traita, romanul fiind alcatuit pe baza unui jurnal, tinut din timpul in care scriitorul a participat la primul razboi mondial.
In volumul „Teze si antiteze”, in articolul intitulat „Noua structura si opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu isi exprima parerea in legatura cu creatia literara, dorind sa aduca ceva nou in literatura romana, ceva care sa ii confere un statul de autenticitate, de originalitate, preluand de la Marcel Proust mai multe elemente.
Parerea autorului este ca „un scriitor e un om care exprima in scris cu o liniara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara compozitie si chiar fara caligrafie.”
Ceea ce aduce nou Camil Petrescu in literatura romana este conceptul de autenticitate, aceasta fiind esenta noului in creatia literara, a carui aspiratie catre autenticitate confera originalitate poeziei, vitalitate teatrului, si „momente autentice de simtire” in roman. Autenticitatea este asociata cu ilustrarea realitatii prin propria constiinta, scriitorul insusi marturisind: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic”.
Un alt concept promovat de catre Camil Petrescu este substantialismul, conform caruia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria ranita, orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
In conceptia lui Camil Petrescu, noul roman trebuie scris prin armonizarea desavarsita a literaturii cu filosofia si psihologia epocii, intrucat actul de creatie este un act de cunoastere, de descoperire si nu de inventie: „nu putem cunoaste nimic absolut, decat rasfrangandu-ne in noi insine.” Personajele lui Camil Petrescu au ca trasatura dominanta luciditatea, acestea fiind in special intelectuali analitici si autointrospectivi, hipersensibili, intransigenti si inflexibili moral. Luciditatea „nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste”, „cata luciditatea atata constiinta si deci atata drama”.
Naratiunea se face la persoana I, scriitorul folosind timpul subiectiv care aduce in prezent ganduri, indoieli, fapte trecute; totul este, deci, subordonat memoriei involuntare, romanul insemnand, asadar, experienta interioara: „sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simtirile mele, ceea ce gandesc eu, ... din mine insumi nu pot iesi a…i, eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai”.
Pluriperspectivismul, un alt element care sta la baza conceptiei lui Camil Petrescu despre roman, reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiasi obiect, concept, norme morale. Scriitorul se declara impotriva scrisului frumos de unde reiese anticalofilismul, preferand si sustinand formula literara a jurnalului, a confesiunii, ce se noteaza precis, exact, „ca intr-un proces verbal”.
Romanul este scris la persoana I, constituindu-se intr-un monolog liric deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre incertitudine si certitudine, atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand oamenii se afla la granita dintre viata si moarte.
Alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, romanul este unul in care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv. In plan subiectiv, memoria involuntara aduce in cautare certitudini privind sentimentul de iubire, care isi pierde din intensitate in fata unei drame complexe, aceea a razboiului.
Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar intre personajele lui Camil Petrescu si cele ale lui Stendhal se poate constate o apropiere, din punctul de vedere al inzestrarii acestora cu energie, forta interioara si loialitate: „A trai, in sensul de a simti ca traiesti, inseamna a incerca senzatii puternice”.
Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan Gheorghidiu, proaspat locotenent, in vara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. In acest prim capitol, intitulat „La Piatra Craiului, in munte”, personajul narator se refera cu ironie la incompetenta sistemului de aparare militara a tarii, in preajma implicarii Romaniei in primul razboi mondial. Apoi, la popota, incepe o discutie aprinsa in legatura cu un articol din presa, privind anchetarea de catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in fragrant delict de adulter. Autorul stapaneste arata portretistica, pentru ca fiecare opinie in ce priveste acest caz este corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii respective. Ca modalitate estetica moderna a prozei romanesti, aceasta discutie in contradictoriu ilustreaza pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu argumente rationale, interventia lui Stefan Gheorghidiu este una exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti, confirmandu-se astfel principiul estetic conform caruia poti vorbi sincer numai despre tine, despre trairile si receptarile proprii. Gheorghidiu isi dezvaluie propriile trairi si conceptii despre iubire, care este „mai curand un proces de autosugestie”, sfarsind prin: „Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt.”
Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si superioritatea sentimentului in conceptia eroului si ii declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea, simtita cu intensitate si dominata de incertitudini, in numele careia incearca din rasputeri sa obtina o permisia ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiindu-i refuzata cererea, acesta se hotaraste brusc: „Daca maine seara nu-mi dau drumul pentru doua zile, dezertez”.
Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza retrospectiv faptele in jurnal, aducand in prezent (in timp subiectiv) experienta sa erotica: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.” Iubirea lor se naste si din orgoliul lui Gheorghidiu, intrucat Ela, sotia sa, era o fata foarte frumoasa, studenta la litere, si toata lumea il admira pentru ca era iubit de aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: „cred ca si acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta modesta, iubirea era ceea ce conta. La moartea unchiului lui Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire de la acesta. Viata cuplului se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o mare importanta. Incep astfel sa apara primele probleme in casnicie, Stefan Gheorghidiu suferind o criza de gelozie la plecarea la Odobesti, cand acestuia i se pare ca Ela cocheteaza cu domnul G, un barbat monden. Din acest momet in sufletul si mintea eroului se duce o lupta intre certitudini si incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de acasa pentru o noapte, noapte in care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat, dar se intoarce mai devreme si pentru ca nu o gaseste acasa iii cere divortul, cand aceasta apare, insa fara a-i cere nici o explicatie, confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu infidelitatea Elei.
Desi divorteaza de ea, Stefan nu inceteaza sa o iubeasca, cauta orice prilej pentru a fi in preajma ei si pana la urma teoria lui cu privire la infidelitatea sotiei sale nu se mai bazeaza pe fapte concrete, Gheorghidiu cautand sa se impace cu ea, astfel ca aranjeaza ca ea sa petreaca vara la Campulung, el fiind aproape, concentrat in armata la Dambovicioara. Aici primeste un bilet de la ea, prin care il cheama la Campulung, el primeste cu greu invoire, ajunge la Campulung pentru a-si vedea fosta sotie. Astfel se incheie cartea intai, cu capitolul intitulat „Ultima noapte de dragoste”.
La inceputul intalnirii dintre cei doi totul merge bine, pana cand acesta il vede in oras pe domnul G si din nou i se certifica banuiala conform careia cei doi erau amanti si se hotaraste sa-i omoare pe amandoi, doar ca nu-si pune planul in aplicare pentru ca este chemat de urgenta in armata. Pleaca cu locotenent-colonelul, care ii relateaza acestuia diferite intamplari despre Grigoriade, pe care il prezinta drept un „dandy cu reputatie usuratica”.
A doua zi Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele aliate si Gheorghidiu este numit „varful avangardei” ce urma sa intre in lupta.
„Cartea a doua„ a romanului incepe cu capitolul „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza o imagine de groaza a militarilor, care erau total dezorganizati pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in urma. Pentru o clipa, Gheorghidiu intentioneaza sa fuga la Campulung sa-i ceara explicatii Elei, dar constientizeaza faptul ca poate muri in noaptea aceea pe front, asa ca „ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?”.
Adevarate deprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare. Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare, foamete si, mai ales, iminenta permanenta a mortii, cu care oamenii se afla fata in fata in fiecare clipa.
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta trita direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor.
Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Serviciul de recunoastere este mediocru, iar incapacitatea conducerii militare „ignoreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori in campul tactic mai multe trupe decat inamicul”. Exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat, spune intr-una, „silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput « Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu ...»”.
In conditiile frontului, timpul exterior (obiectiv) si cel interior (subiectiv) coincid, razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fost intre el si Ela: „Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca firul de ata al gandului intamplator”.
Ranit si spitalizat, Gheorghidiu, se intoarce la Bucuresti, unde este primit de Ela cu „o serie de demonstratii, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si de placere”, aratandu-se excesiv de grijulie. In corespondenta Stefan gaseste o scrisoare anonima care-l avertizeaza ca nevasta lui il insala cu Grigoriade, doar ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie cu acesta. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut „gasi alta la fel”. El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, „absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul”.
Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, reprezentand ripul intelectualului lucid, analitic, cu o constiinta unica, insetat de absolut, de adevar, de certitudini.
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii. El sesizeaza la un moment dat schimbare in comportament a Elei si fiind o fire reflexiva si pasionala, el diseca si analizeaza cu luciditate acest nou comportament al Elei, cantarind fiecare vorba, fiecare gest. Gheorghidiu sufera nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si ascunde chinurile, se dedlubeaza: „MA chinuiam launtric ca sa pot sa par vesel...Si eu ma simteam imbecil si ridicol, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat «coarnelor»”
Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste cu societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice, fara sa reuseasca. Gheorghidiu are o fire onesta, inflexibila, este hipersensibil, fiind impresionat doar de bine, frumos si adevar.
El traieste drama singuratatii, intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine constient ca „o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie”. El traieste, asadar, in lumea ideilor pure, caci vede idei.
Elemente ale artei narative sunt echilibrul si simetria compozitiei, romanul estre structurat in doua „carti”, „cartea intaia” si „cartea a doua”, prima carte fiind alcatuita din 6 capitole, iar a doua din 7.
Un alt element de arta narativa este naratiunea la persoana I, scriitorul considerand scrisul ca pe un act de eliberare existentiala, prin care spiritul se descopera si se marturiseste: „Un roman de adancire a sentimentelor metafizice se lucreaza cu atentia si rabdarea unui * de pret”.
Maniera proustiana a fluxului memoriei, constiinta, este reflectata prin selectionarea acele fapte care vor aduce la optiunea finala, astfel ca din intreaga poveste de dragoste au fost selectionate mostenirea primita de Gheorghidiu, criza de gelozie de la plecarea la Odobesti, cochetariile Elei cu domnul G, lipsa Elei pentru o noapte de acasa, biletelul gasit abia peste cateva luni, intalnirile de dupa divort si alte evenimente semnificative.
Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice, de reflectare asupra existentei lui individuale (afectul si intelectul sunt intr-o lupta permanenta) este un alt element specific prozei de analiza psihologica.
Claritatea limbajului analitic, faptul ca limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuantelor sufletesti sunt caracteristice jurnalului si se regasesc foarte bine in textul romanului. Un alt aspect este faptul ca figurile de stil de rezuma la comparatii si epitete, dar „fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie”.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic si intelectualizat, ilustrand foarte bine conceptia teoretica despre roman a autorului.
Simbolismul
Simbolismul este un curent literar aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea ca o reactie impotriva parnasianismului (miscare literara aparuta la randul ei ca o reactie impotriva romantismului, a efuziunii sentimentului in poezie si care a impins poezia in extrema cealalta, ajungandu-se ca aceasta sa devina un simplu exercitiu de virtuozitate tehnica, poezia sa fie lipsita de sentiment, sa fie o simpla relatare impersonala). y9s16sy
Termenul de „simbolism” a fost intrebuintat pentru prima data ca nume dat unei miscari literare de catre Jean Moreas in articolul „Le Symbolisme”, aparut in revista „Figaro Letteraire” din 1886. Departe de a se fi manifestat ca un curent unitar, simbolismul francez se prezinta ca un conglomerat de scoli si grupari literare dintre care numai cea a lui Moreas se considera propriu-zis simbolista. In ciuda diferentelor de terminologie, pe toti poetii francezi ai momentului i-a unit reactia impotriva parnasianismului, dorinta de innoire a liricii prin readucerea sentimentului in poezie si, in special, cultivarea simbolului. Toti poetii simbolisti francezi il recunosc drept parinte literar pe Charles Baudelaire, din poezia caruia „Corespondente” se desprind principalele trasaturi ale curentului: surprinderea corespondentelor dintre lumea exterioara si universul interior al sentimentelor, a analogiilor intre notiuni, elemente, a sinesteziilor (amestecul de senzatii de natura diferita). Ex: „parfum, culoare, sunet se-ngana si-ti raspund”.
Pentru exprimarea corespondentelor, a legaturilor ascunse dintre lucruri, poetul trebuie sa se abtina de la a descrie, de la a povesti, caci potrivit esteticii simboliste, poezia nu-si numeste obiectul, ci il sugereaza, asa cum se exprima un alt reprezentant al simbolismului francez, Stephan Mallarme: „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din desfatarea poemului, care e facut din fericirea de a ghici putin cate putin, a-l sugera -; iata visul!”. Poezia ne transmite sensuri, rostul ei este de a trezi anumite sentimente prin puterea de sugestie a cuvintelor, de a comunica chiar inefabilul si prin aceasta se inrudeste cu muzica. Un alt poet simbolist francez, Paul Verlaine, preda in poezia sa, „Arta poetica”, pentru nuanta in defavoarea culorii, dar si pentru muzicalitatea versurilor, considerand ca versul impar creeaza o mai buna acustica pentru exprimarea starilor vagi, nedefinite, pentru renuntarea la sintaxa traditionala, si chiar la rima.
Simbolismul romanesc s-a dezvoltat sub influenta simbolismului francez, avand continut si evolutie proprii. A aparut intr-un anumit stadiu evolutiv al poeziei noastre, in imprejurari care reclamau innoirea liricii, fara a nega poezia romaneasca anterioara, dar depasind orizontul rural in care fixasera literatura poetii semanatoristi si poporanisti. Tematica poeziei se largeste prin patrunderea in versurile lor a orasului cu parcuri, gradini, statui, a tinuturilor indepartate, exotice, a instrumentelor muzicale, a pietrelor pretioase, a parfumurilor, a florilor de gradina, a navelor, iahturilor, porturilor etc. Aceste motive se reunesc in cateva teme specifice: iubirea -; motiv de reverie, de nevroza; targul provincial -; spatiu al izolarii; natura -; loc al corespondentelor.
Cel care a deschis portile simbolismului romanesc a fost Alexandru Macedonski, prin activitatea sa din cadrul cenaclului si al revistei „Literatorul”. Inca din 1880 Macedonski publica articolul „Despre logica poeziei” in care se fac apropieri intre muzica si poezie („Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii”) si este revelata deosebirea dintre poezie si proza, poezia avand „logica” ei, diferita de proza („Logica poeziei e, daca ne putem exprima astfel, nelogica la modul sublim”). Intr-un alt articol, „Poezia viitorului”, in care apreciaza ca sunetele joaca rolul imaginilor, ajunge la concluzia ca „poezia viitorului nu va fi decat muzica si imagine”.
Privita in ansamblu, creatia poetica a lui Macedonski ne este intru totul simbolista. Astfel, in „Ciclul noptilor” intalnim mult mai multe teme si motive romantice, asa cum este „Noapte de decemvrie”, scrisa pe tema conditiei geniului, in timp ce „Poema rondelurilor” se incadreaza in estetica simbolista prin cultivarea corespondentelor, a sugestiei.
In evolutia simbolismului romanesc se cunosc trei etape:
O prima etapa este reprezentata de poeti precum Stefan Petica si Iuliu Cezar Savescu, care se si declara primii simbolisti din cultura romana si in creatia carora se regasesc multe motive simboliste: fascinatia tinuturilor indepartate („La polul nord” -; I. C. Savescu), prezenta instrumentelor muzicale („Viori aprinse, femeile”), repetitiile in scopuri muzicale, etc.
O a doua etapa e reprezentata de poetii grupati in jurul revistei „Viata noua”, condusa de Ovid Deususianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Incepand cu 1908 asistam la largirea sferei curentului prin aparitia mai multor volume si reviste simboliste asa cum este revista lui Ion Minulescu -; „Revista celorlalti”, care prin articolul-program „Aprindeti tortele” celebra „noul, ciudatul, bizarul” in poezie. In poezie, Minulescu a cultivat o originalitate ostentativa, stridenta, manifestand interes, in special, fata de tehnica simbolista, prin cultivarea numarului fatidic 3, prin folosirea repetitiei si a lait-motivelor in scopuri muzicale, a unor neologisme sonore. De asemenea, poezie sa dezvolta toate temele si motivele majore ale acestui curent: evadarea spre tinuturi indepartate, exotice („Romanta celor trei corabii”, „Romanta celor trei galere”), descrierea unor tinuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezenta unor topusuri specifice mediului citadin (parcul, circul, scoala, portul, gara etc.), prezenta unor termeni livresti (nume de poeti, pictori, compozitori, titluri de opere etc.).
Ultima etapa a simbolismului romanesc e reprezentat de poezia lui George Bacovia, poetul cel mai reprezentativ si mai controversat in acelasi timp. Spre deosebire de majoritatea poetilor simbolisti, fascinati de transparentele cromatice, la Bacovia se situeaza ostentativ sub semnul plumbului pentru ca ceea ce intentioneaza el sa sugereze nu e fluidul, inefabilul trairilor sufletesti, ci trairile dure, tensionate, sufocante. Poet al violetului, culoarea saturniana, dar si al maladivului, sugerat de galben, si al negrului -; culoare a claustrarii, vecina cu moartea, Bacovia a realizat ventilare deliberata a peisajului, in functie de trairile interioare. Prin cultivarea unor stari sufletesti abisale, zguduitoare, Bacovia depaseste cadrul esteticii simboliste, apropiindu-se de poezia moderna a secolului XX.
Termenul de „simbolism” a fost intrebuintat pentru prima data ca nume dat unei miscari literare de catre Jean Moreas in articolul „Le Symbolisme”, aparut in revista „Figaro Letteraire” din 1886. Departe de a se fi manifestat ca un curent unitar, simbolismul francez se prezinta ca un conglomerat de scoli si grupari literare dintre care numai cea a lui Moreas se considera propriu-zis simbolista. In ciuda diferentelor de terminologie, pe toti poetii francezi ai momentului i-a unit reactia impotriva parnasianismului, dorinta de innoire a liricii prin readucerea sentimentului in poezie si, in special, cultivarea simbolului. Toti poetii simbolisti francezi il recunosc drept parinte literar pe Charles Baudelaire, din poezia caruia „Corespondente” se desprind principalele trasaturi ale curentului: surprinderea corespondentelor dintre lumea exterioara si universul interior al sentimentelor, a analogiilor intre notiuni, elemente, a sinesteziilor (amestecul de senzatii de natura diferita). Ex: „parfum, culoare, sunet se-ngana si-ti raspund”.
Pentru exprimarea corespondentelor, a legaturilor ascunse dintre lucruri, poetul trebuie sa se abtina de la a descrie, de la a povesti, caci potrivit esteticii simboliste, poezia nu-si numeste obiectul, ci il sugereaza, asa cum se exprima un alt reprezentant al simbolismului francez, Stephan Mallarme: „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din desfatarea poemului, care e facut din fericirea de a ghici putin cate putin, a-l sugera -; iata visul!”. Poezia ne transmite sensuri, rostul ei este de a trezi anumite sentimente prin puterea de sugestie a cuvintelor, de a comunica chiar inefabilul si prin aceasta se inrudeste cu muzica. Un alt poet simbolist francez, Paul Verlaine, preda in poezia sa, „Arta poetica”, pentru nuanta in defavoarea culorii, dar si pentru muzicalitatea versurilor, considerand ca versul impar creeaza o mai buna acustica pentru exprimarea starilor vagi, nedefinite, pentru renuntarea la sintaxa traditionala, si chiar la rima.
Simbolismul romanesc s-a dezvoltat sub influenta simbolismului francez, avand continut si evolutie proprii. A aparut intr-un anumit stadiu evolutiv al poeziei noastre, in imprejurari care reclamau innoirea liricii, fara a nega poezia romaneasca anterioara, dar depasind orizontul rural in care fixasera literatura poetii semanatoristi si poporanisti. Tematica poeziei se largeste prin patrunderea in versurile lor a orasului cu parcuri, gradini, statui, a tinuturilor indepartate, exotice, a instrumentelor muzicale, a pietrelor pretioase, a parfumurilor, a florilor de gradina, a navelor, iahturilor, porturilor etc. Aceste motive se reunesc in cateva teme specifice: iubirea -; motiv de reverie, de nevroza; targul provincial -; spatiu al izolarii; natura -; loc al corespondentelor.
Cel care a deschis portile simbolismului romanesc a fost Alexandru Macedonski, prin activitatea sa din cadrul cenaclului si al revistei „Literatorul”. Inca din 1880 Macedonski publica articolul „Despre logica poeziei” in care se fac apropieri intre muzica si poezie („Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii”) si este revelata deosebirea dintre poezie si proza, poezia avand „logica” ei, diferita de proza („Logica poeziei e, daca ne putem exprima astfel, nelogica la modul sublim”). Intr-un alt articol, „Poezia viitorului”, in care apreciaza ca sunetele joaca rolul imaginilor, ajunge la concluzia ca „poezia viitorului nu va fi decat muzica si imagine”.
Privita in ansamblu, creatia poetica a lui Macedonski ne este intru totul simbolista. Astfel, in „Ciclul noptilor” intalnim mult mai multe teme si motive romantice, asa cum este „Noapte de decemvrie”, scrisa pe tema conditiei geniului, in timp ce „Poema rondelurilor” se incadreaza in estetica simbolista prin cultivarea corespondentelor, a sugestiei.
In evolutia simbolismului romanesc se cunosc trei etape:
O prima etapa este reprezentata de poeti precum Stefan Petica si Iuliu Cezar Savescu, care se si declara primii simbolisti din cultura romana si in creatia carora se regasesc multe motive simboliste: fascinatia tinuturilor indepartate („La polul nord” -; I. C. Savescu), prezenta instrumentelor muzicale („Viori aprinse, femeile”), repetitiile in scopuri muzicale, etc.
O a doua etapa e reprezentata de poetii grupati in jurul revistei „Viata noua”, condusa de Ovid Deususianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Incepand cu 1908 asistam la largirea sferei curentului prin aparitia mai multor volume si reviste simboliste asa cum este revista lui Ion Minulescu -; „Revista celorlalti”, care prin articolul-program „Aprindeti tortele” celebra „noul, ciudatul, bizarul” in poezie. In poezie, Minulescu a cultivat o originalitate ostentativa, stridenta, manifestand interes, in special, fata de tehnica simbolista, prin cultivarea numarului fatidic 3, prin folosirea repetitiei si a lait-motivelor in scopuri muzicale, a unor neologisme sonore. De asemenea, poezie sa dezvolta toate temele si motivele majore ale acestui curent: evadarea spre tinuturi indepartate, exotice („Romanta celor trei corabii”, „Romanta celor trei galere”), descrierea unor tinuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezenta unor topusuri specifice mediului citadin (parcul, circul, scoala, portul, gara etc.), prezenta unor termeni livresti (nume de poeti, pictori, compozitori, titluri de opere etc.).
Ultima etapa a simbolismului romanesc e reprezentat de poezia lui George Bacovia, poetul cel mai reprezentativ si mai controversat in acelasi timp. Spre deosebire de majoritatea poetilor simbolisti, fascinati de transparentele cromatice, la Bacovia se situeaza ostentativ sub semnul plumbului pentru ca ceea ce intentioneaza el sa sugereze nu e fluidul, inefabilul trairilor sufletesti, ci trairile dure, tensionate, sufocante. Poet al violetului, culoarea saturniana, dar si al maladivului, sugerat de galben, si al negrului -; culoare a claustrarii, vecina cu moartea, Bacovia a realizat ventilare deliberata a peisajului, in functie de trairile interioare. Prin cultivarea unor stari sufletesti abisale, zguduitoare, Bacovia depaseste cadrul esteticii simboliste, apropiindu-se de poezia moderna a secolului XX.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - comentariu literar
Lucian Blaga, mare poet, dramaturg si filozof a reusit sa-si lase amprenta asupra literaturii romane ca un poet modern, expressionist, el fiind unul dintre poetii romani, care dupa Eminescu a reusit sa dea un sens inalt, profound iubirii.Poet al gandirii filozofice, canta frumusetea plaiurilor noastre, fiind creatorul unor imagini poetice originale si de o valoare incontestabila. Opera care l-a impus atentiei criticilor literari este volumul “ Poemele luminii”(1916), poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” fiind cea care deschide volumul si cea mai reprezentativa pentru intreaga opera a lui Blaga.
Poezia este o arta poetica, primul vers al poeziei, care repeta titlul ( “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) fiind o sintagma definitorie pentru atitudinea poetica a lui Blaga.Cuprinde o metafora memorabila, una dintre cele mai frumoase ale poeziei romanesti: “ Eu nu strivesc corolla de minuni a lumii / si nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntalnesc / in calea mea / in flori, in ochi, pe buze ori morminte”. Tot din primul vers sesizam ca primul cuvant este “eu” si ca acest vers schiteaza, descrie deja imaginea ideala a lumii, a universului si indirect pune in relatie cele doua realitati, cea a eului individual si marele univers, raportul dintre acestea constituind tema acestei poezii, tema ce este prezenta la toate nivelele viziunii sale, fie mai clar, fie mai putin clar.
Lumea din poezia lui Blaga, este una imaginara, un univers interior construit din aspiratii, ce trebuie protejata. Din intentia poetului “de a nu strivi “, “a nu ucide”,”a nu sugruma”, ci de a pastra o atitudine mai discreta, izvorata din iubire, rezulta caracteristicile lumii ce devine “o corola de minuni”. In viziunea poetului universul este armonios, imaginea pe care o are omul despre lume, univers fiind cea a unei totalitati, a unei sume de elemente ce se imbina perfect intr-un substrat “nepatruns”, “ascuns” in adancimi de intuneric, fapt ce sugereaza misterul. Realitatea lumii reprezinta pentru poet o taina, un “sfant mister” ce exista peste tot in univers.
Metafora din titlu se amplifica treptat, marind ideea de mister prin elemente ca: “taina”, “vraja nepatrunsului ascuns”, “adancimi de intuneric”, “intunecata zare”, “largi fiori de sfant mister”, “taina noptii”.
Cea de-a doua metafora (“vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de intuneric”)completeaza, adanceste viziunea poetului asupra lumii. Lumea lui Blaga este accesibila doar imaginatiei, ea nu poate fi inteleasa cu ajutorul ratiunii, caci e o lume ce tine de interiorul poetului, de afectivitatea sa. Grija de a nu destrama aceasta “vraja” este de fapt grija de a nu dezveli taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvant decat partial. “ Intuirea vietii cosmice prezente prin toate lucrurile, animismul, convingerea ca participa la taina vesniciei si ca valoarea existentei noastre vine de aici a…i exprima o gandire si o atitudine pe care Blaga le aseaza la temelia operei lui poetice”. (George Gana, Opera literara a lui Lucian Blaga)
Poem cu inclinatii filozofice, dupa cum afirma insusi poetul :” La inceputul creatiei mele literare planul poetic si cel filozofic interferau, insa pe masura ce am inaintat in viata ele s-au diferentiat incet, incet, si tot mai mult. “Eu nu strivesc corolla de minuni a lumii”, printr-un fel de marturisire lirica afirma superioritatea cunoasterii poetice, ce e bazata pe intuitie si pe imaginatie, fata de cea rationala printr-o metafora “lumina mea”si prin comparatia : “Lumina altora / sugruma vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de intuneric, / dar eu / eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”. Prin cuvantul “eu” si prin raportarea permanenta la lume si la ceilalti, poezia e o manifestare imperativa a individualitatii subiective. Blaga modifica conceptual act poetic care nu mai este conceput ca mestesug, arta de “potrivire a cuvintelor”(Arghezi), ca atitudine subiectiva, ca modalitate fundamentala de situare a eului in univers, ca modalitate de a fi si prin poezie.Artele poetice clasice, cuprind, in general, invataturi poetice, definitii ale artei, ignorand, de cele mai multe ori artistul. Chiar si la Arghezi eul poetic se deosebeste de cel blagian, nefiind unul intim, subiectiv, ci unul asumat pe baza unei traditii. Tudor Arghezi vorbeste in numele unei colectivitati, definindu-se ca un urmas “al robilor cu saricile pline/ de osaminte varsate-n mine” si se adreseaza unui “tu”, unui urmas la fel de general, un reprezentant al generatiilor viitoare. Eul blagian devine o ipostaza interiorizata, adresandu-se doar siesi, privindu-se pe sine in raport cu “lumea”. Eul arghezian este unul constient, el se adreseaza ca autor de carte, iar actul sau va avea ca rezultat un document scris, (“testament”, “hrisov”), un text. La Blaga accentul nu cade pe cuvant, cu atat mai putin pe cuvantul scris, ci pe participarea subiectiva la tainele universului. Poezia nu e inteleasa ca opera, act finit, ci ca descarcare spontana de energii interioare. Crezul poetic nu mai e o problema de situare fata de propria arta, ci o situare fata de universul inconjurator care devine o “corola de minuni”, ce nu trebuie “ucisa”, “strivita”, “sugrumata”. “Nepatrunsul blagian este simtit cu inima si nu cere incercarea de dezlegare a tainelor acestora, ci ofera bucuria comuniunii inpacate cu vraja universala.
Poetul isi exprima dezacordul fata de acei oameni ce incearca sa inteleaga universul, sa-I desluseaca tainele, cu ajutorul ratiunii. In conceptia sa omul participa la taina vesniciei si ca valoarea existentei oamenilor vine de aici, de unde si datoria de potenta misterul, cu ajutorul iubirii si al faptei :”caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte.”
Lumina, ca symbol al al cunoasterii exprima cunoasterea rationala, superficiala, ce cauta explicatii logice si reale “a altora” si propria cunoastere poetica prin imaginatie, prin orice alt lucru ce nu tine de cratiune, existand astfel un raport de opozitie. Timpul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerand ideea de comunicare a unui adevar dintotdeauna, fiind vorba de un prezent liric, etern.
“Lumina “este transformata de Blaga intr-o metafora a substantei, a elementelor universului, si inpartea a doua a poeziei apare relatata ideea prin care poetul explica “lumina “sa: “eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-/ si-ntocmai cum razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii, asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister, / si tot ce-I ne-nteles/ se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari/ sub ochii mei- / caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte.” Blaga isi exprima convingerea ca tainele trebuiesc pastrate, conservate si neelucidate, caci realitatea creatiei este misterul. El nu doreste dezlegarea lui, ci prin lumina sa, adica cu ajutorul imaginatiei si al creativitatii el mareste “taina noptii”si “tot ce-I ne-nteles / se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari”, caci iubirea face posibil acest lucru. In spatele “luminii” sta iubirea, sentimental ce pune in miscare orice lucru, chiar si universul, astfel ca el iubeste “si flori si ochi si buze si morminte” si nu incearca sa ucida cu mintea tainele, asa cum o fac altii, tainele “ce le-ntalnesc/ in calea mea/ in flori, in ochi, pe buze ori morminte”.
Poezia e structurata pe doua parti: prima in care este descrisa “lumina” altora, cunoasterea, dorinta de cunoastere prin ratiune, bazata pe un fir logic, care din aceasta dorinta ucide ce e mai frumos in univers -; tainele crearii sale, tainele elementelor sale, ce se imbina perfect in partea a doua, in care descrie atitudinea poetului care,cu “lumina” pe care o poseda, prin creatia sa, contribuie la conservarea misterului, a tainelor, gandirea sa nefiind cognitiva, ci afectiva.
Semnificatia termenilor, a simbolurilor si a metaforelor contribuie la conturarea imaginii integrale a universului imaginat de poet, univers incarcat de “a lumii taina”. Vazand lumea ca pe o “corola de minuni”, Blaga ii va spori prin opera sa taina, el incercand sa caute substanta sa absoluta, coborand astfel pana la geneza. Ca simbol al integrarii eului liric in “lumina” universului, aceasta metafora este prezenta si in poemul imediat urmator din volumul “Poemele luminii” :”Lumina ce-o simt/ navalindu-mi in piept cand te vad, / oare nu e un strop din lumina/ creata in ziua dintai, / din lumina aceea-nsetata adanc de viata?”(Lumina)
Dorinta de sporire a misterului exprimata de poet in aceasta poezie este afirmata si in volumul “Pietre pentru templul meu” : “Cateodata, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare”.
Eul liric din poezie poate fi usor sesizat,prin folosirea repetata a cuvantului “eu”, iar caracteristica generala a poemelor lui Blaga, ce poate fi desprinsa si din acesta poezie este subiectivitatea.Afirmarea plenara a eului poetic, asezarea acestuia in centrul creatiei, este una din trasaturile esteticii expresioniste, pe care Blaga o introduce in literature romana. Acestei particularitati, evidente pe tot parcursul vol. “Poemele luminii” I se adauga si alte trasaturi care pun in valoare noutatea formelor de expresieblagiene: regasirea esentelor umanului,afirmarea unor expresii pure a trairilor sufletesti, cultivarea absolutului, retrairea fondului mitic, primitiv, o viziune dinamica asupra universului. Ideile, sentimentele sunt exprimate liber, iar poezia e vazuta de poet ca o creatie ce-l ajuta sa-si faureasca un univers propriu, imaginar, in care sa adanceasca prin creatia sa misterul, taina, toate acestea exprimate cu ajutorul enjambamentului.
“ Mi se spune ca poezia mea ar fi mistica, metafizica. Poezia mea este, in afara de orice intentie, asa cum este. Aceasta fiindca in general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)
Poezia este o arta poetica, primul vers al poeziei, care repeta titlul ( “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) fiind o sintagma definitorie pentru atitudinea poetica a lui Blaga.Cuprinde o metafora memorabila, una dintre cele mai frumoase ale poeziei romanesti: “ Eu nu strivesc corolla de minuni a lumii / si nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntalnesc / in calea mea / in flori, in ochi, pe buze ori morminte”. Tot din primul vers sesizam ca primul cuvant este “eu” si ca acest vers schiteaza, descrie deja imaginea ideala a lumii, a universului si indirect pune in relatie cele doua realitati, cea a eului individual si marele univers, raportul dintre acestea constituind tema acestei poezii, tema ce este prezenta la toate nivelele viziunii sale, fie mai clar, fie mai putin clar.
Lumea din poezia lui Blaga, este una imaginara, un univers interior construit din aspiratii, ce trebuie protejata. Din intentia poetului “de a nu strivi “, “a nu ucide”,”a nu sugruma”, ci de a pastra o atitudine mai discreta, izvorata din iubire, rezulta caracteristicile lumii ce devine “o corola de minuni”. In viziunea poetului universul este armonios, imaginea pe care o are omul despre lume, univers fiind cea a unei totalitati, a unei sume de elemente ce se imbina perfect intr-un substrat “nepatruns”, “ascuns” in adancimi de intuneric, fapt ce sugereaza misterul. Realitatea lumii reprezinta pentru poet o taina, un “sfant mister” ce exista peste tot in univers.
Metafora din titlu se amplifica treptat, marind ideea de mister prin elemente ca: “taina”, “vraja nepatrunsului ascuns”, “adancimi de intuneric”, “intunecata zare”, “largi fiori de sfant mister”, “taina noptii”.
Cea de-a doua metafora (“vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de intuneric”)completeaza, adanceste viziunea poetului asupra lumii. Lumea lui Blaga este accesibila doar imaginatiei, ea nu poate fi inteleasa cu ajutorul ratiunii, caci e o lume ce tine de interiorul poetului, de afectivitatea sa. Grija de a nu destrama aceasta “vraja” este de fapt grija de a nu dezveli taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvant decat partial. “ Intuirea vietii cosmice prezente prin toate lucrurile, animismul, convingerea ca participa la taina vesniciei si ca valoarea existentei noastre vine de aici a…i exprima o gandire si o atitudine pe care Blaga le aseaza la temelia operei lui poetice”. (George Gana, Opera literara a lui Lucian Blaga)
Poem cu inclinatii filozofice, dupa cum afirma insusi poetul :” La inceputul creatiei mele literare planul poetic si cel filozofic interferau, insa pe masura ce am inaintat in viata ele s-au diferentiat incet, incet, si tot mai mult. “Eu nu strivesc corolla de minuni a lumii”, printr-un fel de marturisire lirica afirma superioritatea cunoasterii poetice, ce e bazata pe intuitie si pe imaginatie, fata de cea rationala printr-o metafora “lumina mea”si prin comparatia : “Lumina altora / sugruma vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de intuneric, / dar eu / eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”. Prin cuvantul “eu” si prin raportarea permanenta la lume si la ceilalti, poezia e o manifestare imperativa a individualitatii subiective. Blaga modifica conceptual act poetic care nu mai este conceput ca mestesug, arta de “potrivire a cuvintelor”(Arghezi), ca atitudine subiectiva, ca modalitate fundamentala de situare a eului in univers, ca modalitate de a fi si prin poezie.Artele poetice clasice, cuprind, in general, invataturi poetice, definitii ale artei, ignorand, de cele mai multe ori artistul. Chiar si la Arghezi eul poetic se deosebeste de cel blagian, nefiind unul intim, subiectiv, ci unul asumat pe baza unei traditii. Tudor Arghezi vorbeste in numele unei colectivitati, definindu-se ca un urmas “al robilor cu saricile pline/ de osaminte varsate-n mine” si se adreseaza unui “tu”, unui urmas la fel de general, un reprezentant al generatiilor viitoare. Eul blagian devine o ipostaza interiorizata, adresandu-se doar siesi, privindu-se pe sine in raport cu “lumea”. Eul arghezian este unul constient, el se adreseaza ca autor de carte, iar actul sau va avea ca rezultat un document scris, (“testament”, “hrisov”), un text. La Blaga accentul nu cade pe cuvant, cu atat mai putin pe cuvantul scris, ci pe participarea subiectiva la tainele universului. Poezia nu e inteleasa ca opera, act finit, ci ca descarcare spontana de energii interioare. Crezul poetic nu mai e o problema de situare fata de propria arta, ci o situare fata de universul inconjurator care devine o “corola de minuni”, ce nu trebuie “ucisa”, “strivita”, “sugrumata”. “Nepatrunsul blagian este simtit cu inima si nu cere incercarea de dezlegare a tainelor acestora, ci ofera bucuria comuniunii inpacate cu vraja universala.
Poetul isi exprima dezacordul fata de acei oameni ce incearca sa inteleaga universul, sa-I desluseaca tainele, cu ajutorul ratiunii. In conceptia sa omul participa la taina vesniciei si ca valoarea existentei oamenilor vine de aici, de unde si datoria de potenta misterul, cu ajutorul iubirii si al faptei :”caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte.”
Lumina, ca symbol al al cunoasterii exprima cunoasterea rationala, superficiala, ce cauta explicatii logice si reale “a altora” si propria cunoastere poetica prin imaginatie, prin orice alt lucru ce nu tine de cratiune, existand astfel un raport de opozitie. Timpul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerand ideea de comunicare a unui adevar dintotdeauna, fiind vorba de un prezent liric, etern.
“Lumina “este transformata de Blaga intr-o metafora a substantei, a elementelor universului, si inpartea a doua a poeziei apare relatata ideea prin care poetul explica “lumina “sa: “eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-/ si-ntocmai cum razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii, asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister, / si tot ce-I ne-nteles/ se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari/ sub ochii mei- / caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte.” Blaga isi exprima convingerea ca tainele trebuiesc pastrate, conservate si neelucidate, caci realitatea creatiei este misterul. El nu doreste dezlegarea lui, ci prin lumina sa, adica cu ajutorul imaginatiei si al creativitatii el mareste “taina noptii”si “tot ce-I ne-nteles / se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari”, caci iubirea face posibil acest lucru. In spatele “luminii” sta iubirea, sentimental ce pune in miscare orice lucru, chiar si universul, astfel ca el iubeste “si flori si ochi si buze si morminte” si nu incearca sa ucida cu mintea tainele, asa cum o fac altii, tainele “ce le-ntalnesc/ in calea mea/ in flori, in ochi, pe buze ori morminte”.
Poezia e structurata pe doua parti: prima in care este descrisa “lumina” altora, cunoasterea, dorinta de cunoastere prin ratiune, bazata pe un fir logic, care din aceasta dorinta ucide ce e mai frumos in univers -; tainele crearii sale, tainele elementelor sale, ce se imbina perfect in partea a doua, in care descrie atitudinea poetului care,cu “lumina” pe care o poseda, prin creatia sa, contribuie la conservarea misterului, a tainelor, gandirea sa nefiind cognitiva, ci afectiva.
Semnificatia termenilor, a simbolurilor si a metaforelor contribuie la conturarea imaginii integrale a universului imaginat de poet, univers incarcat de “a lumii taina”. Vazand lumea ca pe o “corola de minuni”, Blaga ii va spori prin opera sa taina, el incercand sa caute substanta sa absoluta, coborand astfel pana la geneza. Ca simbol al integrarii eului liric in “lumina” universului, aceasta metafora este prezenta si in poemul imediat urmator din volumul “Poemele luminii” :”Lumina ce-o simt/ navalindu-mi in piept cand te vad, / oare nu e un strop din lumina/ creata in ziua dintai, / din lumina aceea-nsetata adanc de viata?”(Lumina)
Dorinta de sporire a misterului exprimata de poet in aceasta poezie este afirmata si in volumul “Pietre pentru templul meu” : “Cateodata, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare”.
Eul liric din poezie poate fi usor sesizat,prin folosirea repetata a cuvantului “eu”, iar caracteristica generala a poemelor lui Blaga, ce poate fi desprinsa si din acesta poezie este subiectivitatea.Afirmarea plenara a eului poetic, asezarea acestuia in centrul creatiei, este una din trasaturile esteticii expresioniste, pe care Blaga o introduce in literature romana. Acestei particularitati, evidente pe tot parcursul vol. “Poemele luminii” I se adauga si alte trasaturi care pun in valoare noutatea formelor de expresieblagiene: regasirea esentelor umanului,afirmarea unor expresii pure a trairilor sufletesti, cultivarea absolutului, retrairea fondului mitic, primitiv, o viziune dinamica asupra universului. Ideile, sentimentele sunt exprimate liber, iar poezia e vazuta de poet ca o creatie ce-l ajuta sa-si faureasca un univers propriu, imaginar, in care sa adanceasca prin creatia sa misterul, taina, toate acestea exprimate cu ajutorul enjambamentului.
“ Mi se spune ca poezia mea ar fi mistica, metafizica. Poezia mea este, in afara de orice intentie, asa cum este. Aceasta fiindca in general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)
FIGURA LUI STEFAN CEL MARE IN LITERATURA ROMANA
Stefan cel Mare deschide, in istoria poporului roman, una din cele mai stralucite pagini din intemeierea statelor medievale. De-a lungul unei domnii de aproape cincizeci de ani (1457-1504), marele domn a facut din Moldova un factor insemnat al relatiilor internationale in aceasta parte a Europei. Prin activitatea sa remarcabila in sfera politicii externe, Stefan cel Mare a inaugurat o noua era a afirmarii internationale a Moldovei, care s-a impus Marilor Puteri vecine, datorita rolului politic pe care si l-a asumat in conditiile reluarii ofensivei otomane, si-a castigat, impreuna cu marele ei domn, un prestigiu international care a atras pretuirea si alianta unor mari puteri, angajate in confruntarea antiotomana. Capetele incoronate i-au cautat alianta, dusmanii l-au privit cu respect, iar umanistii au fixat pentru posteritate imaginea acestui mare domnitor. x7x7xt
Pornind de la realitatea istorica, figura lui Stefan cel Mare a devenit mitica si legendara. Imaginea sa se proiecteaza in creatiile folclorice si in literatura culta, dand nastere la unele dintre cele mai insemnate opere istorice.
*
* *
I. PRIMELE CREIONARI ALE IMAGINII MARELUI DOMNITOR.
Prezentarea facuta de cronicari rezuma cateva aspecte ale domniei sale, cu o cronologie a faptelor si cateva schitari de portret cu valoare artistica, care desi nu exprima grandoarea figurii marelui domnitor din creatia populara, au constituit principalul izvor literar de inspiratie.
Inzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este intemeiatorul portretisticii in literartura romana veche. In virtutea talentului sau, el selecteaza figurile domnitorilor sau boierilor, le ierarhizeaza, le da contur propriu, punand alaturi de trasaturile fizice si anecdote -insusiri de caracter definitorii. Galeria de imagini-portrete de domnitori din cronica lui dovedeste o varietate apreciabila, concizie, preciziune de nuante, arta concentrata. Efigia lui Stefan cel Mare, modelul clasic, este realizat din linii simple, dovedind o incontestabila arta de portretist. Glorificand eroul care a dat Moldovei stabilitate si independenta, Ureche concepe povestirea din cateva momente: imprejurarile mortii domnitorului, portretul acestuia, sentimentele poporului la moartea lui Stefan, intrarea lui in legenda, aprecieri asupra vremii si o scurta insemnare istoriografica:
“Fost-au acestu Stefan voda om nu mare la statu, manios si de grabu varsatoriu de sange nevinovat; de multe ori la ospete omoria fara judetu. Amintrilea era om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau il stiia a-l acoperi si unde nu gandiiai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi se viriea, ca vazandu-l al sai, sa nu sa indaraptieze si pentru aceia raru razboiu de nu biruia. Si unde biruia altii, nu perdea nadejdea, ca stiindu-sa cazut jos, sa radica deasupra biruitorilor. Mai apoi, dupa moartea lui, si feciorul sau, Bogdan voda, urma lui luasa, de lucruri vitejesti, cum se tampla din pom bun, roada buna iase.
Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire la Putna, care era zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi ii zicu sveti Stefan voda, nu pentru sufletu, ce iaste in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fostu om cu pacate ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, care niminea din domni, nici mai nainte, nici dupa aceia l-au agiunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Stefan voda intr-acelasi anu iarna grea si geroasa, catu n-au fostu asa nici odinioara si decii preste vara au fostu ploi grele si povoaie de apa si multa inecare de apa s-au facut” 1
Portretul facut de Grigore Ureche lui Stefan cel Mare are rolul de a emotiona cititorul, pentru a-i prezenta acestuia figura celebrului domnitor intr-un mod cat mai somptuos. Cu toate ca Ureche nu a fost contemporan cu voievodul, informatiile acestuia fiind culese din putinele izvoare scrise din acea perioada si din traditiile si legendele existente, cronicarul este in masura sa faca chiar o caracterizare fizica a acestuia ca fiind “om nu mare de statu”, trasatura care contrasteaza cu caracterizarea morala a personajului istoric. In aceasta a doua observatie se reflecta conceptia feudala fata de domnii autocrati. Este bine cunoscuta ignoranta pe care o avea Stefan cel Mare in fata marii boierimi; poate de aici porneste nemultumirea cronicarului, nemultumire care-l determine sa-l numeasca pe erou “om a…i de grabu varsatoriu de sange nevinovat.”
La realizarea letopisetelor, cronicarii si-au cules informatii din izvoare scrise, romanesti sau straine, dar pentru personaje istorice mai apropiate, au folosit si stirile provenite din traditia populara sau din propria amintire. Dintre ei, cel mai preocupat de traditiile populare a fost Neculce care scrie si "o sama de cuvinte" despre voievozi, boieri sau tarani, "ce sintu audzite din om in om, de oameni vechi si batrani, si in letopisetu nu sintu scrise".
Una dintre intamplarile povestite de cronicar este si aceia a intalnirii dintre Stefan cel Mare si aprodul Purice in batalia de la Scheia. Daca lucrurile s-au intamplat asa cum a povestit Neculce nu se stie, insa opera sa ne ofera detalii importante despre personalitatea marelui voievod precum si despre aparitia familiei Movila.
In epoca moderna primele creionari ale imaginii luminoase a domnitorului moldovean sunt inspirate din creatiile folclorice si cronici. Astfel Mihail Kogalniceanu in “Cuvantul pentru deschiderea cursului de Istorie Nationala” rostit in cadrul Academiei in anul 1843, il prezinta pe Stefan nu numai ca un erou al Moldovei; devine un erou al romanilor, un luptator pentru independenta si pentru intregirea nationala alaturi de mari personalitati ale istorie ca Mircea cel Batran si Mihai Viteazul.
Alecu Russo il invoca pe marele voievod in meditatia sa romantica, indurerata si singuratica; mai precis in opera “Studie moldoveana” scrisa in 1855: “De-ar mai veni pe
1. op. cit. Grigore Ureche --- Letopisetul Tarii Moldovei, 1955 Ed. P. P. Panaitescu p.111 calul lui alb de la Valea -; Alba, de la Targul -; Bai, prin codrii Barladului, de la Dumbrava Rosie, sunt incredintat ca nu l-am intelege … vorba lui n-ar fi vorba noastra”. In “Cugetari” Russo invie amintirea aceluia care a fost profetul popular al gloriei nationale, iar in “Cantarea Romaniei” evoca biruintele lui Stefan asupra turcilor, tatarilor, a lesilor la Dumbrava Rosie.
D. Bolintineanu scrie 15 legende istorice cu subiecte in legatura cu Stefan cel Mare, din care putine nu cuprind un indemn spre libertate. Apare astfel o viziune noua fata de a moldovenilor: Stefan este privit ca un continuator al vechilor romani, luptatori impotriva tiraniei, iar turcii ca niste sugrumatori ai libertatii. In naratiunea “Viata lui Stefan cel Mare, pentru poporul roman” - scrisa in 1863 -; apare o trasatura noua in portretul domnitorului care este vazut ca un aparator al libertatii nationale si sociale; aparator al poporului, dar si bizuindu-se el pe prostime.
In opera istorica a lui Nicolae Iorga portretul lui Stefan cel Mare pune in lumina insusirile omului politic, ctitorul unui stat, cumpanirea si intelepciunea din hotararile si faptele sale.
*
* *
II. CHIPUL LUI STEFAN CEL MARE IN OPERA MARILOR CLASICI
Aceste prime incercari de creionare a portretului acestui mare domnitor, impreuna cu cronicile si legendele existente au servit ca instrument de documentare marilor clasici care au dorit sa-si incerce condeiul prin a-l prezenta pe cel ce a fost unul dintre cele mai mari personalitati ale istoriei poporului nostru.
Astfel au luat nastere “Dumbrava minunata” de Vasile Alecsandri, “Apus de soare” de Barbu Stefanescu Delavrancea sau chiar “Fratii Jderi” de Mihail Sadoveanu, opere care au incantat si vor continua sa incante posteritatea prin modul inedit si minunat cu care sunt descrise fapte din viata celebrului domnitor.
In 1497 Ioan Albert, regele Poloniei, porneste razboi impotriva Moldovei. Armata polona insa este nevoita sa se retraga din cauza foametei si a ciumei, lucru ingaduit de Stefan cu conditia ca acestia sa se intoarca pe unde au venit. Ioan Albert nu respecta aceasta intelegere astfel incat armata sa este atacata la Codrii Cosminului de voievodul moldovean. Putini dintre soldatii lui Ioan Albert isi mai vazura tara. Campania din 1947 se ispravi deci printr-un adevarat dezastru pentru invadatori, insa prada luata de moldoveni a fost insemnata.
In ceea ce priveste pe prizonieri, traditia, consemnata de Ion Neculce in “O seama de cuvinte”, spune ca Stefan ar fi poruncit sa fie arate mai multe locuri pe care le-a semanat apoi cu ghinda si asa au crescut “dumbravi pentru pomenire, ca sa nu se mai acoliseasca de Moldova: Dumbrava Rosie la Botosani si Dumbrava Rosie la Cotnar si Dumbrava Rosie mai gios de Roman”. Detaliile pe care ni le ofera Neculce asupra tratamentului la care erau supusi acei prizonieri nu par de loc a fi inventate. Acelasi lucru l-a considerat si Alecsandri care a folosit legenda ca un punct de plecare.
Ca si Mihai Eminescu in “Scrisoarea III” si poemul lui Alecsandri porneste de la visul unui suveran obsedat de noi cuceriri. Craiul Lehiei face aceiasi greseala pe care a facut-o Baiazid cu doua secole mai devreme: se vede deja stapanul lumii fara a se gandi ca tot la fel de bine si altii ar putea sa viseze ca el. Albert este tipul megalomanului care nu poate concepe ca un alt domnitor ar putea sa-i steie in cale:
“Un domn viteaz, un Stefan, aduna de multi ani
O glorie ce-i demna de-ai lumei suverani.
Voi merge la Moldova, la Stefan drept voi merge
Si luciuI de pe frunte-i cu spada mea voi sterge,
Iar lumea ingrozita, privind spre rasarit,
Vede-va-n loc de soare al meu chip stralucit!” 2
Alecsandri trece apoi la prezentarea armatei dusmane, care impresioneaza prin maretia, prin bogatia si prin grotescu ei. Soldatii sunt prezentati asemeni lui Goliad uriasul din celebra legenda biblica. Si la fel ca acolo nu marimea sau bogatia vesmantului conteaza ci inteligenta si devotamentul luptatorilor.
Romanii, sub indrumarea lui Stefan, nu dau inapoi acestei urgii, acestui uragan care le-a iesit in cale, nu fug sa se asunda in paduri sau in munti ci, urmand exemplul predecesorilor, merg pe campul de lupta sa-si dea viata, daca este nevoie, pentru tara, pentru domnitor, pentru familiile lor. Tabloul facut de Alecsandri in aceasta privinta este impresionant. Luptatorii sunt asemuiti cu lava unui vulcan care distruge totul in calea-i.
Continuand cu procedeul antitezei, sunt analizate cele doua armate. Polonii se distreaza, sarbatoresc cu fast o victorie care nu va mai avea sa vina niciodata. Fara sa-si dea seama aceasta siguranta a lor le va aduce pieirea. Soldatii insa nu fac altceva decat sa urmeze exemplul dat de Albert care el insasi este convins de invincibilitatea armatei sale:
“Eu, Albert, domnul vostru, si al Lehiei rege,
Intrat-am in Moldova ca leu invingator!
Mini este ziua luptei…nimic nu s-ar alege
De Stefan al Moldovei si de al sau popor.
Cum beu aceasta cupa, asa mandra Lehie
Sa-nghita-aceasta tara! Asa sa fie!” 3
Armata romana, asunsa prin codrii si paduri de nepatruns jura razbunare acestor dusmani de moarte care le-au invadat tara si vor sa le-o fure. Sunt constienti ca intre ei si soldatii lui Albert exista o diferenta esentiala. Polonii lupta din dorinta de a cuceri, de a-si extinde dominatia pagana dincolo de hotare, pe cand ei duc o lupta sfanta de aparare a gliei stramostesti.
2. op. cit. Vasile Alecsandrii --- Poezii alese, 1990 editura Minerva, p. 238
3. ibidem p.245
Cele doua armate reprezinta figura colectiva a conducatorilor lor: Ioan Albert si Stefan cel Mare. Trufia, nepasarea si megalomania sunt trasaturi care se intalnesc ata la ostirea polona cat si la craiul lor. Modestia, puterea si hotararea se intalnesc atat la romani cat si la voievodul Moldovei.
Partea a V-a Alecsandri o aloca descrierii lui Stefan si discursului pe care acesta il sustine in fata soldatilor sai credinciosi. Astfel marele voievod apare pentru prima data ingenunchiat in fata altarului de argint pe care-l lua la lupte, facandu-si semnul crestinesc dupa ce se rugase Domnului pentru izbavirea Moldovei.
“Deodata o lumina fantastic izbucneste
Din zece nalti mestecani cu fruntea-nflacarata.
Coliba se deschide, umbra se scoala, creste
Si splendid maiestoasa la oaste se arata!
Un lung fior patrunde multimea-n admirare.
Toti zic:
Dar Stefan e cel Mare!” 4
Stefan este prezentat asemeni lui Mesia, ca o lumina binefacatoare coborata asupra poporului sau pentru a-l ajuta in aceasta cumplita incercare. Este observabil ca intre domnitor si supusii sai exista o simbioza foarte puternica. Oamenii simpli reprezinta baza politicii sale, iar pentru norod voievodul reprezinta domnitorul adorat, aparator al intereselor obstesti.
In cei aproape 40 de ani de domnie, Stefan a fost nevoit sa conduca batalii contra turcilor, ungurilor, polonilor, lupte care l-au caruntit; insa acest aspect nu l-a facut sa-si piarda barbatia si curajul, asemeni Ceahlaului care nu s-a macinat in fata furtunilor care le-a indurat. Un lucru este cert: nimeni nu-si poate schimba destinul. Si daca Domnul a hotarat ca Stefan sa fie piedica in calea invadatorilor meschini, atunci acesta isi va infrunta destinul pana la capat.
Asa cum a dovedit istoria unui domnitor nu-i ajunge sa fie un bun gospodar sau un bun razboinic, ci ii mai trebuie ceva mai de pret fara de care nu poate duce la bun sfarsit idealul pentru care se lupta de atata amar de vreme. Acea insusire absolut necesara este cunoasterea semenilor. Poate ca o parte din reusita lui Stefan se datoreaza tocmai acestui lucru. Cunoscator al psihicului uman a stiut intotdeauna ce sa spuna si cand sa spuna un discurs menit sa-si incurajeze oamenii in situatii limita ca aceasta dinaintea luptei de la Codrii Cosminului. Discursul imaginat de Alecsandri, chiar daca nu este cel rostit de voievod atunci, poate fi considerat ca un exemplu al artei de manipulare pe care o detinea Stefan. Cateva cuvinte spuse din inima atunci cand trebuie fac uneori mai mult decat o mie de galbeni, lucru carte s-a dovetit in timpul luptei:
“Fie, le zice Stefan, fie cum cereti voi…
La arme! Si pe moarte! Caci domnul e cu noi!” 5
4. op. cit. Vasile Alecsandrii --- Poezii alese, 1990 editura Minerva, p. 249
5. ibidem. P. 252
Geniul militar al lui Stefan reiese din intalnirea directa cu armata vrasmasa. Soldatii sai imbarbatati nu fug asemeni polonilor care incerca sa scape cu viata. Se poate observa cat de important a fost discursul domnitorului. Lupta este descrisa intr-un mod exceptional: armata lui Albert este invinsa sub indrumarea lui Stefan si insasi marele crai este nevoit sa fuga pentru a-si salva viata, renuntand momentan la visele lui de stapanitor al lumii.
“Asa scrie romanul a sale fapte mari,
Cu feru-n brazda neagra!…Romanul astazi are
Pamantul sau drept carte si pluguri carturari.
Aici pe unde astazi e numai camp, otrava,
Umbri-se-vor urmasii sub Rosia Dumbrava!” 6
Poetul a incercat sa redea in “Dumbrava Rosie” cateva din insusirile domnului Moldovei. Daca a izbutit, nimeni nu poate spune cu exactitate. Fiecare cititor simte acest lucru in sufletul sau. Insa poemul lui Alecsandri ramane unul dintre cele mai importante legende care redau o parte din faptele lui Stefan cel Mare.
Printre toate creatile literare dedicate lui Stefan cel Mare, cele scrise de Mihail Sadoveanu ocupa un loc de seama. Prozatorul imbogateste imaginea lui Stefan cu o dimeniune noua, viata interioara, evocarea miscarilor sufletesti. Opera cea mai importanta, o adevarata epopee, este romanul in trei volume “Fratii Jderi”.
La baza romanului sta o vasta documentatie. Romancierul a consultat cronicile moldovene ale lui Neculce si Ureche. Din cronica lui Neculce a retinut mai ales legendele, in care era evocata figura domnitorului, legende grupate in “O sama de cuvinte”. De asemenea a mai consultat “Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir. Romancierul a mai avut in vedere si lucrarile inaintasilor sai, care evocau figura lui Stefan cel Mare: Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu.
In primavara anului 1469 Stefan este asteptat de o mare multime de oameni la manastirea Neamtului. In intampinarea voievodului au venit oameni din toate partile, dornici sa-l vada pe cel pe care l-au ales domnitor pe campia de la Drieptate. Jder cel mititel, fiul mezin al comisului, vesteste ca alaiul domnesc se apropie.
Domnitorul se arata poporului cu inima deschisa, politica voievodului se baza pe increderea ce i-o aratau acesti oameni. De aceea el prefera sa se afle in mijlocul narodului care l-a facut domnitor. Ingaduitor cu oamenii, acesta accepta sa devina nasul unui copil nascut de mama sa in timp ce voievodul se adresa supusilor.
Ionut va fi destinat, din porunca domneasca, uceniciei la curte pe langa oamenii de arme, pentru a deprinde mestesugul strategiei si a se obisnui cu greutatile vietii de ostean. Aceasta este semnificatia primului volum al trilogiei. Scoala razboiului este in realitate scoala vietii, caci, impresurata de dusmani, tara trebuie aparata.
Figura domnitorului este vazuta in momente caracteristice : calatorind prin tara, facand judete, intalnindu-se cu dregatorii, conducand ostirea sau examinandu-si
6. op. cit. Vasile Alecsandrii --- Poezii alese, 1990 editura Minerva, p. 249
constiinta in clipe de meditatie. Tara Moldovei cunoaste belsug de roade si vanat. Renumele cailor a trecut peste hotare. Despre faimosul Catalan se spune ca, asemenea cailor din basme, poarta noroc domnitorului -; si dusmanii stiu asta. Se si zvoneste ca niste iscoade ar incerca sa rapeasca din grajdurile de la Timis calul alb cu tinta in frunte al lui Voda. Dar comisul cel batran si Simion, impreuna cu altii, descopera la timp pe vrajmas.
Ionut freamata pentru frumoasa jupaneata Nasta, fiica unui boier din tara de sus, de care se simte atras si tanarul sau prieten Alexandru, vlastar domenesc si frate de cruce. Invazia tatarilor pune capat dragostei, caci, luata in surghin, jupanita Nasta va fi inchisa intre zidurile Cetatii Albe. Dand dovada de eroism, angajat intr-o lupta disperata, Ionut nu reuseste totusi s-o descopere. Tanara fata nu mai era acolo. Cuprinsa de mahnire se aruncase in mare din corabia ce-o ducea la Stambul.
Stefan gaseste timp, in ciuda razboaielor, sa-si refaca viata de familie. Cateva episoade din cel de-al doilea volum sunt dedicate casatoriei cu Maria de Mangop, coboratoare din imparatii bizantini. Pe alt plan se desfasoara dragostea dintre Simon Jder si sprintena Marusca, fiica tainuita a domnitorului. Rapita de jitnicerul Niculaies Albu, nepot al unui boier fugit la lesi, Marusca e dusa cu sila in Lehia. In tentativa reusita de a o salva pe Marusca Jderii isi arata inca o data iscusinta.
De o parte e prezentat si cadrul natural, de o frumusete mareata. Voievodul participa la o vanatoare domneasca la Izvorul Alb, cautand nu atat vanatul obisnuit cat singuratatea unde salasluieste bourul cel tare, locurile legate de amintirea unor vechi traditii.
Tara Moldovei statea de veghe. Trimis de domnul sau, Ionut a patruns in tainele politicii otomane, aducand de la Constantinopol stiri pretioase despre intentiile expansioniste ale Sultanului. Stefan Voda si tara vor infrunta, in ce-l de-al treilea volum, « Oamenii Mariei Sale », pericolul turcesc. Toata tara ia parte la lupta, direct sau indirect; ostirea moldoveneasca rezistand impotriva mult mai numeroasei armate turcesti, formata din luptatori de profesie, mercenari. Batalia de la Vaslui din 1475 demonstreaza ca nu multimea luptatorilor, ci patriotismul hotaraste victoria. Explicatia victoriei lui Stefan consta in sprijinul nepretuit din partea poporului. Dand pamant taranilor, facandu-i razesi, (eliberarea din iobagie), domnitorul si-a asigurat osteni devotati : oamenii Mariei Sale.
In realizarea portretului lui Stefan cel Mare Sadoveanu culege marturii din cronici si izvoare straine dar si din legendele folclorice, numeroase : « Se vorbeste prin sate despre maria sa ca-i om nu prea mare de stat, insa groaznic cand isi incrunta spranceana ». Sunt relevate trasaturi, indirect, din clasicul portret schitat de Grigore Ureche. Se vorbeste ca Maria sa are pecete pe bratul sau drept si legamant sfant. Intrand in al patruzecilea an al varstei, stralucitul chip al domniei era in culmea barbatiei. Ca trasatura dominanta, se remarca o puternica vointa. Avea o puternica strangere a buzelor si o privire verde taioasa. Viteazul om de arme impune respect si admiratie. Desi scund de statura, cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau ca se uita la el de jos in sus.
In momentele grele, boierii sunt cuprinsi de panica ; in aceleasi imprejurari maria sa pare de bronz, izbutind sa-si tie, sub zambetul batjocoritor din afara, zbuciumul launtric. Voievodul feudal cultiva virtutile cavaleresti : cinstea si generozitatea. In juru-i el vrea inimi arse de credinta, acest fapt atragand, ca drept rasplata, bunatatea domneasca. Loialitatea trebuie sa asigure biruinta in bataliile jertfei pe care domnia sa urma sa le viseze in nopti de neliniste. In actiunile sale domnitorul se sprijina pe devotamentul oamenilor din popor.
Cu toate contrastele, el nu pierde din aureola sa : semet si generos, impulsiv si drept, personajului descris de Sadoveanu ii sunt specifice energia si gravitatea.
In convorbirile cu solii venetieni conducatorul politic priveste evenimentele cu patrundere, in spirit realist : Sunt in lume crai si imparati: puterea lor e slabiciune daca nu inteleg de ce rasare si asfinteste soarele. Expansiunea turceasca putea fi oprita, crede el. « Eu socotesc ca puterea lui Sultan Mehmet e mare, insa n-o cred nebiruita. Pentru victorie ar fi fost nevoie de o coalitie puternica. Sa ne inarmam pe dinauntru cu credinta tare, dar pe dinafara sa nu uitam a pune zale si a tinea in mana sabie ascutita. » Logica strategului, apreciata de solii straini, arata ca omul de arme a baut din apa intelepciunii din aceeasi fantana din care s-a adapat apusul. Stefan avea cultura bizantina.
Tara bantuita si saracita de tradatori trebuia salvata. Clarvazator, Stefan intelege sa dea multimilor dreptatea de care erau insetate. “El a fost barbatul cel dorit de morti si asteptat de vii. Bratul mariei sale a lovit, a stapanit si a calauzit (…) . A prigonit pe lotri ; a batut peste falci pe dusmani, a grabit sfarsitul vicleniilor. » Aceste cuvinte exprima esenta portretului.
Epoca lui Stefan cel Mare este situata la limita dintre fantastic si real, intre mit si istorie, istorie si legenda. Stefan este mitizat. El are pecete pe bratul drept si legamant sfant, calul lui este nazdravan, iar parintele lui l-a inchinat la muntele Athos, ca sa-i stapaneasca pe pagani. Domnul este apropiat de oamenii lui, dar cand incrunta din sprancene ingheata toti. Este drept si cinstit si puterea sa se sprijina pe oamenii mariei sale alesi cu grija in randuiala ce o instaureaza in tara. Sadoveanu vede in Stefan, la fel ca Nicolae Iorga, pe cel „mai cinstit si cel mai harnic domnitor, strasnic la manie si senin in iertare”; dar, in acelasi timp ii mentine intr-o aura de legenda, prin felul in care se rasfrange in constiinta celorlalte personaje, prin povestile si intamplarile evocate, prin crearea unei atmosfere menita parca sa-l inalte deasupra celorlalti. Stefan cel Mare este un om al Renasterii, un iluminist. De multe ori, postura sa de personaj absent il ridica la puterea de forta coordonatoare a realitatii. Infaptuieste ordinea in planul uman dar si la nivel cosmic. Are calitate de mag, de invatat dar si atributele eroului, pentru ca transmite un sens universului. Este, un personaj justitiar instaurand in Moldova siguranta si spiritul dreptatii.
In 1912, literatura lui Stefan se imbogateste cu o opera de mare insemnatate, drama istorica “Apus de soare” a lui Barbu Stefanescu Delavrancea. Voievodul privit intr-o viziune moderna este un mare erou politic, o incarnare a Moldovei, a statului sau.
Spre a infatisa epoca lui Stefan cel Mare scriitorul avea nevoie sa traiasca in acea perioada pe care avea sa o descrie. Principala sursa de informatie a lui Delavrancea au constituit-o “Letopisetele moldovenesti” publicate de Mihail Kogalniceanu si, in primul rand, cronica lui Grigore Ureche. De acolo a imprumutat stirile privitoare la portretul moral al lui Stefan.
In “Apus de soare” Stefan a ajuns batran, tarandu-si tot mai anevoie piciorul ranit, cu multi ani in urma la cucerirea Chiliei. Isi da seama ca i-au slabit puterile, ca trupul sau nu mai e al viteazului domnitor care a condus luptele de la Razboieni si de la Podul Inalt. Dar sufletul i-a ramas tanar astfel pornind la lupta ori de cate ori este nevoi, uitand de rana si de guta care i-l suparau. Omul a imbatranit, a pierdut admirabila lui forta fizica de altadata, in timp ce domnul si-a pastrat intacta tineretea firii, a indemnurilor spre binele tarii si al obstii. Lupta dintre fizic si psihic poate fi considerata conflictul intern al operei.
Stefan cel Mare apare in piesa lui Delavrancea ca tipul desavarsit al domnitorului cu dragoste de tara, drept, intelept si viteaz, care s-a sprijinit in politica sa pe mica boierime si pe oamenii simplii: pe tarani. Aceasta este imaginea pe care au transmis-o veacuri de randul legendele si traditiile populare.
El intreprinde expeditia din Pocutia, de unde se intoarce cu ranile sangerande si cu primele semne vizibile ale dramei sale. Acesta incepe sa realizeze ca sfarsitul sau se apropie. Astfel incepe sa-si aminteasca melancolic de o iubire din tinerete si il trimite pe Rares sa afle adevarul ca e frate cu Oana si deci fiu al domnului. Stefan abia se mai sprijina in sabie, mantia o simte grea pe umeri iar puterile-i erau istovite. Insa isi impune vointa ramanand treaz in timpul operatiei, veghind cu grija destinul tarii.
Conflictul psihologic se observa atunci cand Stefan afla de uneltirile lui Ulea, adica de indata ce izbucneste si conflictul social. Boierii complotisti se izoleaza inca din actul I, cand la Sfatul Domnesc, ce are loc in legatura cu Pocutia, ei incearca sa invoce sanatatea subreda a voievodului, indemnandu-l sa renunte la o noua batalie. Orbiti de dorinta de a pune mana pe putere si convinsi ca rana va grabi sfarsitul lui Stefan, ei vorbesc de domn ca de o persoana a trecutului. Din discutia lor intelegem limpede linia politicii lui Stefan, indreptata impotriva marii boierimi. Boierii nu-i pot ierta domnului simpatia pentru razasime si in general pentru oamenii cu merite pe care-i ridicase in rang:
“Dragan: A fost bun…nu zic…
Stavar: Si drept…
Dragan: Cu tara, da…
Stavar: Pe noi ne-a cam scurtat…
Dragan: Boier, razas, taran supus, era totuna in fata lui.
Stavar: Mosiile le impartea numai la ostasi…” 7
7. op. cit. Barbu Delavrancea --- Teatru, 1969, Editura Tineretului, p. 45
Visurile celor trei de a instala o « epitropie », adica de a prelua puterea dupa moartea lui Stefan, sunt insa spulberate in curand. Fara sa vrea Oana, aflata intr-un coridor din apropiere, ascultase planul razvratitilor si-l aduse la cunostinta voievodului.
Porniti sa-si teasa urzelile pana la capat, uneltitorii actioneaza din umbra. Ulea, pretextand ca este bolnav, nu se arata la Sfatul Domnesc adunat in vederea inscaunarii lui Bogdan. Stefan, care aflase intentile lor tradatoare, ii tine sub ochi si se multumeste a face apropouri subtile. Boierii insa nu se linistesc. Ei fac agitatie in favoarea lui Stefanita care era inca minor. Inca o data domnul invinge slabiciunile si neputintele omului, ridicandu-se din pat si, de aceasta data, ucigandu-i cu mana sa pe uneltitori. Era ultimul act de dreptate pe care-l infaptuia spre a-si consolida testamentul sau politic.
« Apus de soare » ni se infatiseaza ca poemul in care patriotismul intruchipat in figura lui Stefan cel Mare atinge in cateva momente apogeul. Delavrancea demonstreaza ca desi corpul, fizicul se detelioreaza, spiritul ramane vesnic tanar si gata de actiune.
In ziua de 2 iulie 1504, intr-o Marti, Stefan inceta din viata, dupa ce mai intai hotarase ca urmas la tron pe fiul sau Bogdan Vlad. Insotit de dregatori, de toata curtea si de mare multime de popor, care simtea ca a pierdut pe cel mai mare conducator al ei, a fost purtat trupul eroului spre manastirea Putna unde si astazi se odihneste.
« Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batraneti… ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea, si nu e a voastra, ci a urmasilor vostrii si a urmasilor urmasilor vostrii, in veacul vecilor. »
Pornind de la realitatea istorica, figura lui Stefan cel Mare a devenit mitica si legendara. Imaginea sa se proiecteaza in creatiile folclorice si in literatura culta, dand nastere la unele dintre cele mai insemnate opere istorice.
*
* *
I. PRIMELE CREIONARI ALE IMAGINII MARELUI DOMNITOR.
Prezentarea facuta de cronicari rezuma cateva aspecte ale domniei sale, cu o cronologie a faptelor si cateva schitari de portret cu valoare artistica, care desi nu exprima grandoarea figurii marelui domnitor din creatia populara, au constituit principalul izvor literar de inspiratie.
Inzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este intemeiatorul portretisticii in literartura romana veche. In virtutea talentului sau, el selecteaza figurile domnitorilor sau boierilor, le ierarhizeaza, le da contur propriu, punand alaturi de trasaturile fizice si anecdote -insusiri de caracter definitorii. Galeria de imagini-portrete de domnitori din cronica lui dovedeste o varietate apreciabila, concizie, preciziune de nuante, arta concentrata. Efigia lui Stefan cel Mare, modelul clasic, este realizat din linii simple, dovedind o incontestabila arta de portretist. Glorificand eroul care a dat Moldovei stabilitate si independenta, Ureche concepe povestirea din cateva momente: imprejurarile mortii domnitorului, portretul acestuia, sentimentele poporului la moartea lui Stefan, intrarea lui in legenda, aprecieri asupra vremii si o scurta insemnare istoriografica:
“Fost-au acestu Stefan voda om nu mare la statu, manios si de grabu varsatoriu de sange nevinovat; de multe ori la ospete omoria fara judetu. Amintrilea era om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau il stiia a-l acoperi si unde nu gandiiai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi se viriea, ca vazandu-l al sai, sa nu sa indaraptieze si pentru aceia raru razboiu de nu biruia. Si unde biruia altii, nu perdea nadejdea, ca stiindu-sa cazut jos, sa radica deasupra biruitorilor. Mai apoi, dupa moartea lui, si feciorul sau, Bogdan voda, urma lui luasa, de lucruri vitejesti, cum se tampla din pom bun, roada buna iase.
Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire la Putna, care era zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi ii zicu sveti Stefan voda, nu pentru sufletu, ce iaste in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fostu om cu pacate ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, care niminea din domni, nici mai nainte, nici dupa aceia l-au agiunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Stefan voda intr-acelasi anu iarna grea si geroasa, catu n-au fostu asa nici odinioara si decii preste vara au fostu ploi grele si povoaie de apa si multa inecare de apa s-au facut” 1
Portretul facut de Grigore Ureche lui Stefan cel Mare are rolul de a emotiona cititorul, pentru a-i prezenta acestuia figura celebrului domnitor intr-un mod cat mai somptuos. Cu toate ca Ureche nu a fost contemporan cu voievodul, informatiile acestuia fiind culese din putinele izvoare scrise din acea perioada si din traditiile si legendele existente, cronicarul este in masura sa faca chiar o caracterizare fizica a acestuia ca fiind “om nu mare de statu”, trasatura care contrasteaza cu caracterizarea morala a personajului istoric. In aceasta a doua observatie se reflecta conceptia feudala fata de domnii autocrati. Este bine cunoscuta ignoranta pe care o avea Stefan cel Mare in fata marii boierimi; poate de aici porneste nemultumirea cronicarului, nemultumire care-l determine sa-l numeasca pe erou “om a…i de grabu varsatoriu de sange nevinovat.”
La realizarea letopisetelor, cronicarii si-au cules informatii din izvoare scrise, romanesti sau straine, dar pentru personaje istorice mai apropiate, au folosit si stirile provenite din traditia populara sau din propria amintire. Dintre ei, cel mai preocupat de traditiile populare a fost Neculce care scrie si "o sama de cuvinte" despre voievozi, boieri sau tarani, "ce sintu audzite din om in om, de oameni vechi si batrani, si in letopisetu nu sintu scrise".
Una dintre intamplarile povestite de cronicar este si aceia a intalnirii dintre Stefan cel Mare si aprodul Purice in batalia de la Scheia. Daca lucrurile s-au intamplat asa cum a povestit Neculce nu se stie, insa opera sa ne ofera detalii importante despre personalitatea marelui voievod precum si despre aparitia familiei Movila.
In epoca moderna primele creionari ale imaginii luminoase a domnitorului moldovean sunt inspirate din creatiile folclorice si cronici. Astfel Mihail Kogalniceanu in “Cuvantul pentru deschiderea cursului de Istorie Nationala” rostit in cadrul Academiei in anul 1843, il prezinta pe Stefan nu numai ca un erou al Moldovei; devine un erou al romanilor, un luptator pentru independenta si pentru intregirea nationala alaturi de mari personalitati ale istorie ca Mircea cel Batran si Mihai Viteazul.
Alecu Russo il invoca pe marele voievod in meditatia sa romantica, indurerata si singuratica; mai precis in opera “Studie moldoveana” scrisa in 1855: “De-ar mai veni pe
1. op. cit. Grigore Ureche --- Letopisetul Tarii Moldovei, 1955 Ed. P. P. Panaitescu p.111 calul lui alb de la Valea -; Alba, de la Targul -; Bai, prin codrii Barladului, de la Dumbrava Rosie, sunt incredintat ca nu l-am intelege … vorba lui n-ar fi vorba noastra”. In “Cugetari” Russo invie amintirea aceluia care a fost profetul popular al gloriei nationale, iar in “Cantarea Romaniei” evoca biruintele lui Stefan asupra turcilor, tatarilor, a lesilor la Dumbrava Rosie.
D. Bolintineanu scrie 15 legende istorice cu subiecte in legatura cu Stefan cel Mare, din care putine nu cuprind un indemn spre libertate. Apare astfel o viziune noua fata de a moldovenilor: Stefan este privit ca un continuator al vechilor romani, luptatori impotriva tiraniei, iar turcii ca niste sugrumatori ai libertatii. In naratiunea “Viata lui Stefan cel Mare, pentru poporul roman” - scrisa in 1863 -; apare o trasatura noua in portretul domnitorului care este vazut ca un aparator al libertatii nationale si sociale; aparator al poporului, dar si bizuindu-se el pe prostime.
In opera istorica a lui Nicolae Iorga portretul lui Stefan cel Mare pune in lumina insusirile omului politic, ctitorul unui stat, cumpanirea si intelepciunea din hotararile si faptele sale.
*
* *
II. CHIPUL LUI STEFAN CEL MARE IN OPERA MARILOR CLASICI
Aceste prime incercari de creionare a portretului acestui mare domnitor, impreuna cu cronicile si legendele existente au servit ca instrument de documentare marilor clasici care au dorit sa-si incerce condeiul prin a-l prezenta pe cel ce a fost unul dintre cele mai mari personalitati ale istoriei poporului nostru.
Astfel au luat nastere “Dumbrava minunata” de Vasile Alecsandri, “Apus de soare” de Barbu Stefanescu Delavrancea sau chiar “Fratii Jderi” de Mihail Sadoveanu, opere care au incantat si vor continua sa incante posteritatea prin modul inedit si minunat cu care sunt descrise fapte din viata celebrului domnitor.
In 1497 Ioan Albert, regele Poloniei, porneste razboi impotriva Moldovei. Armata polona insa este nevoita sa se retraga din cauza foametei si a ciumei, lucru ingaduit de Stefan cu conditia ca acestia sa se intoarca pe unde au venit. Ioan Albert nu respecta aceasta intelegere astfel incat armata sa este atacata la Codrii Cosminului de voievodul moldovean. Putini dintre soldatii lui Ioan Albert isi mai vazura tara. Campania din 1947 se ispravi deci printr-un adevarat dezastru pentru invadatori, insa prada luata de moldoveni a fost insemnata.
In ceea ce priveste pe prizonieri, traditia, consemnata de Ion Neculce in “O seama de cuvinte”, spune ca Stefan ar fi poruncit sa fie arate mai multe locuri pe care le-a semanat apoi cu ghinda si asa au crescut “dumbravi pentru pomenire, ca sa nu se mai acoliseasca de Moldova: Dumbrava Rosie la Botosani si Dumbrava Rosie la Cotnar si Dumbrava Rosie mai gios de Roman”. Detaliile pe care ni le ofera Neculce asupra tratamentului la care erau supusi acei prizonieri nu par de loc a fi inventate. Acelasi lucru l-a considerat si Alecsandri care a folosit legenda ca un punct de plecare.
Ca si Mihai Eminescu in “Scrisoarea III” si poemul lui Alecsandri porneste de la visul unui suveran obsedat de noi cuceriri. Craiul Lehiei face aceiasi greseala pe care a facut-o Baiazid cu doua secole mai devreme: se vede deja stapanul lumii fara a se gandi ca tot la fel de bine si altii ar putea sa viseze ca el. Albert este tipul megalomanului care nu poate concepe ca un alt domnitor ar putea sa-i steie in cale:
“Un domn viteaz, un Stefan, aduna de multi ani
O glorie ce-i demna de-ai lumei suverani.
Voi merge la Moldova, la Stefan drept voi merge
Si luciuI de pe frunte-i cu spada mea voi sterge,
Iar lumea ingrozita, privind spre rasarit,
Vede-va-n loc de soare al meu chip stralucit!” 2
Alecsandri trece apoi la prezentarea armatei dusmane, care impresioneaza prin maretia, prin bogatia si prin grotescu ei. Soldatii sunt prezentati asemeni lui Goliad uriasul din celebra legenda biblica. Si la fel ca acolo nu marimea sau bogatia vesmantului conteaza ci inteligenta si devotamentul luptatorilor.
Romanii, sub indrumarea lui Stefan, nu dau inapoi acestei urgii, acestui uragan care le-a iesit in cale, nu fug sa se asunda in paduri sau in munti ci, urmand exemplul predecesorilor, merg pe campul de lupta sa-si dea viata, daca este nevoie, pentru tara, pentru domnitor, pentru familiile lor. Tabloul facut de Alecsandri in aceasta privinta este impresionant. Luptatorii sunt asemuiti cu lava unui vulcan care distruge totul in calea-i.
Continuand cu procedeul antitezei, sunt analizate cele doua armate. Polonii se distreaza, sarbatoresc cu fast o victorie care nu va mai avea sa vina niciodata. Fara sa-si dea seama aceasta siguranta a lor le va aduce pieirea. Soldatii insa nu fac altceva decat sa urmeze exemplul dat de Albert care el insasi este convins de invincibilitatea armatei sale:
“Eu, Albert, domnul vostru, si al Lehiei rege,
Intrat-am in Moldova ca leu invingator!
Mini este ziua luptei…nimic nu s-ar alege
De Stefan al Moldovei si de al sau popor.
Cum beu aceasta cupa, asa mandra Lehie
Sa-nghita-aceasta tara! Asa sa fie!” 3
Armata romana, asunsa prin codrii si paduri de nepatruns jura razbunare acestor dusmani de moarte care le-au invadat tara si vor sa le-o fure. Sunt constienti ca intre ei si soldatii lui Albert exista o diferenta esentiala. Polonii lupta din dorinta de a cuceri, de a-si extinde dominatia pagana dincolo de hotare, pe cand ei duc o lupta sfanta de aparare a gliei stramostesti.
2. op. cit. Vasile Alecsandrii --- Poezii alese, 1990 editura Minerva, p. 238
3. ibidem p.245
Cele doua armate reprezinta figura colectiva a conducatorilor lor: Ioan Albert si Stefan cel Mare. Trufia, nepasarea si megalomania sunt trasaturi care se intalnesc ata la ostirea polona cat si la craiul lor. Modestia, puterea si hotararea se intalnesc atat la romani cat si la voievodul Moldovei.
Partea a V-a Alecsandri o aloca descrierii lui Stefan si discursului pe care acesta il sustine in fata soldatilor sai credinciosi. Astfel marele voievod apare pentru prima data ingenunchiat in fata altarului de argint pe care-l lua la lupte, facandu-si semnul crestinesc dupa ce se rugase Domnului pentru izbavirea Moldovei.
“Deodata o lumina fantastic izbucneste
Din zece nalti mestecani cu fruntea-nflacarata.
Coliba se deschide, umbra se scoala, creste
Si splendid maiestoasa la oaste se arata!
Un lung fior patrunde multimea-n admirare.
Toti zic:
Dar Stefan e cel Mare!” 4
Stefan este prezentat asemeni lui Mesia, ca o lumina binefacatoare coborata asupra poporului sau pentru a-l ajuta in aceasta cumplita incercare. Este observabil ca intre domnitor si supusii sai exista o simbioza foarte puternica. Oamenii simpli reprezinta baza politicii sale, iar pentru norod voievodul reprezinta domnitorul adorat, aparator al intereselor obstesti.
In cei aproape 40 de ani de domnie, Stefan a fost nevoit sa conduca batalii contra turcilor, ungurilor, polonilor, lupte care l-au caruntit; insa acest aspect nu l-a facut sa-si piarda barbatia si curajul, asemeni Ceahlaului care nu s-a macinat in fata furtunilor care le-a indurat. Un lucru este cert: nimeni nu-si poate schimba destinul. Si daca Domnul a hotarat ca Stefan sa fie piedica in calea invadatorilor meschini, atunci acesta isi va infrunta destinul pana la capat.
Asa cum a dovedit istoria unui domnitor nu-i ajunge sa fie un bun gospodar sau un bun razboinic, ci ii mai trebuie ceva mai de pret fara de care nu poate duce la bun sfarsit idealul pentru care se lupta de atata amar de vreme. Acea insusire absolut necesara este cunoasterea semenilor. Poate ca o parte din reusita lui Stefan se datoreaza tocmai acestui lucru. Cunoscator al psihicului uman a stiut intotdeauna ce sa spuna si cand sa spuna un discurs menit sa-si incurajeze oamenii in situatii limita ca aceasta dinaintea luptei de la Codrii Cosminului. Discursul imaginat de Alecsandri, chiar daca nu este cel rostit de voievod atunci, poate fi considerat ca un exemplu al artei de manipulare pe care o detinea Stefan. Cateva cuvinte spuse din inima atunci cand trebuie fac uneori mai mult decat o mie de galbeni, lucru carte s-a dovetit in timpul luptei:
“Fie, le zice Stefan, fie cum cereti voi…
La arme! Si pe moarte! Caci domnul e cu noi!” 5
4. op. cit. Vasile Alecsandrii --- Poezii alese, 1990 editura Minerva, p. 249
5. ibidem. P. 252
Geniul militar al lui Stefan reiese din intalnirea directa cu armata vrasmasa. Soldatii sai imbarbatati nu fug asemeni polonilor care incerca sa scape cu viata. Se poate observa cat de important a fost discursul domnitorului. Lupta este descrisa intr-un mod exceptional: armata lui Albert este invinsa sub indrumarea lui Stefan si insasi marele crai este nevoit sa fuga pentru a-si salva viata, renuntand momentan la visele lui de stapanitor al lumii.
“Asa scrie romanul a sale fapte mari,
Cu feru-n brazda neagra!…Romanul astazi are
Pamantul sau drept carte si pluguri carturari.
Aici pe unde astazi e numai camp, otrava,
Umbri-se-vor urmasii sub Rosia Dumbrava!” 6
Poetul a incercat sa redea in “Dumbrava Rosie” cateva din insusirile domnului Moldovei. Daca a izbutit, nimeni nu poate spune cu exactitate. Fiecare cititor simte acest lucru in sufletul sau. Insa poemul lui Alecsandri ramane unul dintre cele mai importante legende care redau o parte din faptele lui Stefan cel Mare.
Printre toate creatile literare dedicate lui Stefan cel Mare, cele scrise de Mihail Sadoveanu ocupa un loc de seama. Prozatorul imbogateste imaginea lui Stefan cu o dimeniune noua, viata interioara, evocarea miscarilor sufletesti. Opera cea mai importanta, o adevarata epopee, este romanul in trei volume “Fratii Jderi”.
La baza romanului sta o vasta documentatie. Romancierul a consultat cronicile moldovene ale lui Neculce si Ureche. Din cronica lui Neculce a retinut mai ales legendele, in care era evocata figura domnitorului, legende grupate in “O sama de cuvinte”. De asemenea a mai consultat “Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir. Romancierul a mai avut in vedere si lucrarile inaintasilor sai, care evocau figura lui Stefan cel Mare: Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu.
In primavara anului 1469 Stefan este asteptat de o mare multime de oameni la manastirea Neamtului. In intampinarea voievodului au venit oameni din toate partile, dornici sa-l vada pe cel pe care l-au ales domnitor pe campia de la Drieptate. Jder cel mititel, fiul mezin al comisului, vesteste ca alaiul domnesc se apropie.
Domnitorul se arata poporului cu inima deschisa, politica voievodului se baza pe increderea ce i-o aratau acesti oameni. De aceea el prefera sa se afle in mijlocul narodului care l-a facut domnitor. Ingaduitor cu oamenii, acesta accepta sa devina nasul unui copil nascut de mama sa in timp ce voievodul se adresa supusilor.
Ionut va fi destinat, din porunca domneasca, uceniciei la curte pe langa oamenii de arme, pentru a deprinde mestesugul strategiei si a se obisnui cu greutatile vietii de ostean. Aceasta este semnificatia primului volum al trilogiei. Scoala razboiului este in realitate scoala vietii, caci, impresurata de dusmani, tara trebuie aparata.
Figura domnitorului este vazuta in momente caracteristice : calatorind prin tara, facand judete, intalnindu-se cu dregatorii, conducand ostirea sau examinandu-si
6. op. cit. Vasile Alecsandrii --- Poezii alese, 1990 editura Minerva, p. 249
constiinta in clipe de meditatie. Tara Moldovei cunoaste belsug de roade si vanat. Renumele cailor a trecut peste hotare. Despre faimosul Catalan se spune ca, asemenea cailor din basme, poarta noroc domnitorului -; si dusmanii stiu asta. Se si zvoneste ca niste iscoade ar incerca sa rapeasca din grajdurile de la Timis calul alb cu tinta in frunte al lui Voda. Dar comisul cel batran si Simion, impreuna cu altii, descopera la timp pe vrajmas.
Ionut freamata pentru frumoasa jupaneata Nasta, fiica unui boier din tara de sus, de care se simte atras si tanarul sau prieten Alexandru, vlastar domenesc si frate de cruce. Invazia tatarilor pune capat dragostei, caci, luata in surghin, jupanita Nasta va fi inchisa intre zidurile Cetatii Albe. Dand dovada de eroism, angajat intr-o lupta disperata, Ionut nu reuseste totusi s-o descopere. Tanara fata nu mai era acolo. Cuprinsa de mahnire se aruncase in mare din corabia ce-o ducea la Stambul.
Stefan gaseste timp, in ciuda razboaielor, sa-si refaca viata de familie. Cateva episoade din cel de-al doilea volum sunt dedicate casatoriei cu Maria de Mangop, coboratoare din imparatii bizantini. Pe alt plan se desfasoara dragostea dintre Simon Jder si sprintena Marusca, fiica tainuita a domnitorului. Rapita de jitnicerul Niculaies Albu, nepot al unui boier fugit la lesi, Marusca e dusa cu sila in Lehia. In tentativa reusita de a o salva pe Marusca Jderii isi arata inca o data iscusinta.
De o parte e prezentat si cadrul natural, de o frumusete mareata. Voievodul participa la o vanatoare domneasca la Izvorul Alb, cautand nu atat vanatul obisnuit cat singuratatea unde salasluieste bourul cel tare, locurile legate de amintirea unor vechi traditii.
Tara Moldovei statea de veghe. Trimis de domnul sau, Ionut a patruns in tainele politicii otomane, aducand de la Constantinopol stiri pretioase despre intentiile expansioniste ale Sultanului. Stefan Voda si tara vor infrunta, in ce-l de-al treilea volum, « Oamenii Mariei Sale », pericolul turcesc. Toata tara ia parte la lupta, direct sau indirect; ostirea moldoveneasca rezistand impotriva mult mai numeroasei armate turcesti, formata din luptatori de profesie, mercenari. Batalia de la Vaslui din 1475 demonstreaza ca nu multimea luptatorilor, ci patriotismul hotaraste victoria. Explicatia victoriei lui Stefan consta in sprijinul nepretuit din partea poporului. Dand pamant taranilor, facandu-i razesi, (eliberarea din iobagie), domnitorul si-a asigurat osteni devotati : oamenii Mariei Sale.
In realizarea portretului lui Stefan cel Mare Sadoveanu culege marturii din cronici si izvoare straine dar si din legendele folclorice, numeroase : « Se vorbeste prin sate despre maria sa ca-i om nu prea mare de stat, insa groaznic cand isi incrunta spranceana ». Sunt relevate trasaturi, indirect, din clasicul portret schitat de Grigore Ureche. Se vorbeste ca Maria sa are pecete pe bratul sau drept si legamant sfant. Intrand in al patruzecilea an al varstei, stralucitul chip al domniei era in culmea barbatiei. Ca trasatura dominanta, se remarca o puternica vointa. Avea o puternica strangere a buzelor si o privire verde taioasa. Viteazul om de arme impune respect si admiratie. Desi scund de statura, cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau ca se uita la el de jos in sus.
In momentele grele, boierii sunt cuprinsi de panica ; in aceleasi imprejurari maria sa pare de bronz, izbutind sa-si tie, sub zambetul batjocoritor din afara, zbuciumul launtric. Voievodul feudal cultiva virtutile cavaleresti : cinstea si generozitatea. In juru-i el vrea inimi arse de credinta, acest fapt atragand, ca drept rasplata, bunatatea domneasca. Loialitatea trebuie sa asigure biruinta in bataliile jertfei pe care domnia sa urma sa le viseze in nopti de neliniste. In actiunile sale domnitorul se sprijina pe devotamentul oamenilor din popor.
Cu toate contrastele, el nu pierde din aureola sa : semet si generos, impulsiv si drept, personajului descris de Sadoveanu ii sunt specifice energia si gravitatea.
In convorbirile cu solii venetieni conducatorul politic priveste evenimentele cu patrundere, in spirit realist : Sunt in lume crai si imparati: puterea lor e slabiciune daca nu inteleg de ce rasare si asfinteste soarele. Expansiunea turceasca putea fi oprita, crede el. « Eu socotesc ca puterea lui Sultan Mehmet e mare, insa n-o cred nebiruita. Pentru victorie ar fi fost nevoie de o coalitie puternica. Sa ne inarmam pe dinauntru cu credinta tare, dar pe dinafara sa nu uitam a pune zale si a tinea in mana sabie ascutita. » Logica strategului, apreciata de solii straini, arata ca omul de arme a baut din apa intelepciunii din aceeasi fantana din care s-a adapat apusul. Stefan avea cultura bizantina.
Tara bantuita si saracita de tradatori trebuia salvata. Clarvazator, Stefan intelege sa dea multimilor dreptatea de care erau insetate. “El a fost barbatul cel dorit de morti si asteptat de vii. Bratul mariei sale a lovit, a stapanit si a calauzit (…) . A prigonit pe lotri ; a batut peste falci pe dusmani, a grabit sfarsitul vicleniilor. » Aceste cuvinte exprima esenta portretului.
Epoca lui Stefan cel Mare este situata la limita dintre fantastic si real, intre mit si istorie, istorie si legenda. Stefan este mitizat. El are pecete pe bratul drept si legamant sfant, calul lui este nazdravan, iar parintele lui l-a inchinat la muntele Athos, ca sa-i stapaneasca pe pagani. Domnul este apropiat de oamenii lui, dar cand incrunta din sprancene ingheata toti. Este drept si cinstit si puterea sa se sprijina pe oamenii mariei sale alesi cu grija in randuiala ce o instaureaza in tara. Sadoveanu vede in Stefan, la fel ca Nicolae Iorga, pe cel „mai cinstit si cel mai harnic domnitor, strasnic la manie si senin in iertare”; dar, in acelasi timp ii mentine intr-o aura de legenda, prin felul in care se rasfrange in constiinta celorlalte personaje, prin povestile si intamplarile evocate, prin crearea unei atmosfere menita parca sa-l inalte deasupra celorlalti. Stefan cel Mare este un om al Renasterii, un iluminist. De multe ori, postura sa de personaj absent il ridica la puterea de forta coordonatoare a realitatii. Infaptuieste ordinea in planul uman dar si la nivel cosmic. Are calitate de mag, de invatat dar si atributele eroului, pentru ca transmite un sens universului. Este, un personaj justitiar instaurand in Moldova siguranta si spiritul dreptatii.
In 1912, literatura lui Stefan se imbogateste cu o opera de mare insemnatate, drama istorica “Apus de soare” a lui Barbu Stefanescu Delavrancea. Voievodul privit intr-o viziune moderna este un mare erou politic, o incarnare a Moldovei, a statului sau.
Spre a infatisa epoca lui Stefan cel Mare scriitorul avea nevoie sa traiasca in acea perioada pe care avea sa o descrie. Principala sursa de informatie a lui Delavrancea au constituit-o “Letopisetele moldovenesti” publicate de Mihail Kogalniceanu si, in primul rand, cronica lui Grigore Ureche. De acolo a imprumutat stirile privitoare la portretul moral al lui Stefan.
In “Apus de soare” Stefan a ajuns batran, tarandu-si tot mai anevoie piciorul ranit, cu multi ani in urma la cucerirea Chiliei. Isi da seama ca i-au slabit puterile, ca trupul sau nu mai e al viteazului domnitor care a condus luptele de la Razboieni si de la Podul Inalt. Dar sufletul i-a ramas tanar astfel pornind la lupta ori de cate ori este nevoi, uitand de rana si de guta care i-l suparau. Omul a imbatranit, a pierdut admirabila lui forta fizica de altadata, in timp ce domnul si-a pastrat intacta tineretea firii, a indemnurilor spre binele tarii si al obstii. Lupta dintre fizic si psihic poate fi considerata conflictul intern al operei.
Stefan cel Mare apare in piesa lui Delavrancea ca tipul desavarsit al domnitorului cu dragoste de tara, drept, intelept si viteaz, care s-a sprijinit in politica sa pe mica boierime si pe oamenii simplii: pe tarani. Aceasta este imaginea pe care au transmis-o veacuri de randul legendele si traditiile populare.
El intreprinde expeditia din Pocutia, de unde se intoarce cu ranile sangerande si cu primele semne vizibile ale dramei sale. Acesta incepe sa realizeze ca sfarsitul sau se apropie. Astfel incepe sa-si aminteasca melancolic de o iubire din tinerete si il trimite pe Rares sa afle adevarul ca e frate cu Oana si deci fiu al domnului. Stefan abia se mai sprijina in sabie, mantia o simte grea pe umeri iar puterile-i erau istovite. Insa isi impune vointa ramanand treaz in timpul operatiei, veghind cu grija destinul tarii.
Conflictul psihologic se observa atunci cand Stefan afla de uneltirile lui Ulea, adica de indata ce izbucneste si conflictul social. Boierii complotisti se izoleaza inca din actul I, cand la Sfatul Domnesc, ce are loc in legatura cu Pocutia, ei incearca sa invoce sanatatea subreda a voievodului, indemnandu-l sa renunte la o noua batalie. Orbiti de dorinta de a pune mana pe putere si convinsi ca rana va grabi sfarsitul lui Stefan, ei vorbesc de domn ca de o persoana a trecutului. Din discutia lor intelegem limpede linia politicii lui Stefan, indreptata impotriva marii boierimi. Boierii nu-i pot ierta domnului simpatia pentru razasime si in general pentru oamenii cu merite pe care-i ridicase in rang:
“Dragan: A fost bun…nu zic…
Stavar: Si drept…
Dragan: Cu tara, da…
Stavar: Pe noi ne-a cam scurtat…
Dragan: Boier, razas, taran supus, era totuna in fata lui.
Stavar: Mosiile le impartea numai la ostasi…” 7
7. op. cit. Barbu Delavrancea --- Teatru, 1969, Editura Tineretului, p. 45
Visurile celor trei de a instala o « epitropie », adica de a prelua puterea dupa moartea lui Stefan, sunt insa spulberate in curand. Fara sa vrea Oana, aflata intr-un coridor din apropiere, ascultase planul razvratitilor si-l aduse la cunostinta voievodului.
Porniti sa-si teasa urzelile pana la capat, uneltitorii actioneaza din umbra. Ulea, pretextand ca este bolnav, nu se arata la Sfatul Domnesc adunat in vederea inscaunarii lui Bogdan. Stefan, care aflase intentile lor tradatoare, ii tine sub ochi si se multumeste a face apropouri subtile. Boierii insa nu se linistesc. Ei fac agitatie in favoarea lui Stefanita care era inca minor. Inca o data domnul invinge slabiciunile si neputintele omului, ridicandu-se din pat si, de aceasta data, ucigandu-i cu mana sa pe uneltitori. Era ultimul act de dreptate pe care-l infaptuia spre a-si consolida testamentul sau politic.
« Apus de soare » ni se infatiseaza ca poemul in care patriotismul intruchipat in figura lui Stefan cel Mare atinge in cateva momente apogeul. Delavrancea demonstreaza ca desi corpul, fizicul se detelioreaza, spiritul ramane vesnic tanar si gata de actiune.
In ziua de 2 iulie 1504, intr-o Marti, Stefan inceta din viata, dupa ce mai intai hotarase ca urmas la tron pe fiul sau Bogdan Vlad. Insotit de dregatori, de toata curtea si de mare multime de popor, care simtea ca a pierdut pe cel mai mare conducator al ei, a fost purtat trupul eroului spre manastirea Putna unde si astazi se odihneste.
« Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batraneti… ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea, si nu e a voastra, ci a urmasilor vostrii si a urmasilor urmasilor vostrii, in veacul vecilor. »
Abonați-vă la:
Postări (Atom)